Ioana mai rămase câteva clipe pe scaunul șoferului, cu degetele strânse pe volan atât de tare, încât încheieturile i se albiseră. Inima îi bătea ciudat, nu din frică, ci dintr-o apăsare grea, tulbure, ca o presimțire pe care n-ar fi putut s-o explice cu voce tare. Mașina lui Andrei era parcată chiar lângă poartă. Plină de noroi, de parcă nu venise în dimineața aceea, ci cu o zi înainte. Pe capotă sclipeau încă picături mărunte din ploaia recentă.
— Ce ciudat… — șopti ea abia auzit.
Soțul ei îi spusese limpede că era prins până peste cap la serviciu. Rapoarte urgente, întâlniri importante, ore întârziate până aproape de noapte. Chiar în dimineața aceea, când Ioana se pregătea să plece, o sunase și îi zisese cu voce obosită:
— Tu bucură-te de vacanță, norocoaso. Eu o să stau la birou până târziu în noapte.
Iar acum mașina lui stătea liniștită lângă gardul casei de la țară.
Ioana coborî încet din automobil. Aerul mirosea a pământ ud și a iarbă tânără de primăvară. Undeva, în depărtare, o pasăre scoase un țipăt neliniștit. Totul în jur era atât de pașnic, încât ceea ce vedea părea și mai absurd, și mai greșit.
Poarta mică era deschisă.
— Andrei? — strigă ea, intrând în curte.
Nu-i răspunse nimeni.
Pe verandă se afla o geantă de damă străină. Mică, deschisă la culoare, evident scumpă. Ioana se opri atât de brusc, de parcă în fața ei se ridicase un zid nevăzut.
Nu mai văzuse niciodată lucrul acela.
Un frig tăios i se întinse prin piept.
Apoi, din casă, se auzi un râs. De femeie.
Ioana simți cum tot ce era înăuntrul ei se prăbușește undeva, adânc.
Fără să vrea, făcu un pas înapoi, dar în clipa următoare își îndreptă spatele cu încăpățânare și urcă pe prispă. Degetele îi tremurau atât de tare, încât cheile îi alunecară din palmă și căzură cu un clinchet sec pe podeaua de lemn.
Râsul se opri pe loc.
Ușa se deschise aproape imediat.
În prag stătea Andrei.
Se făcu alb la față atât de repede, încât Ioana înțelese totul înainte să vadă femeia din spatele lui.
Tânără.
Pe la treizeci de ani.
Cu părul lung și întunecat, îmbrăcată în halatul ei, al Ioanei.
Câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.
Doar vântul mișca ușor perdeaua veche de la fereastră.
— Ioana… tu de ce ai venit? — reuși Andrei să rostească într-un târziu.
Întrebarea aceea duru mai tare decât o palmă.
— De acum trebuie să cer voie ca să vin în propria mea casă de la țară? — răspunse ea încet.
Femeia din spatele lui Andrei își strânse halatul pe lângă trup, vizibil tulburată.
— Andrei, cred că ar fi mai bine să plec… — murmură ea.
— Stai! — îi aruncă el aspru, apoi tăcu brusc, parcă speriat de propriul ton.
Ioana îl privea pe soțul ei ca și cum îl vedea pentru prima oară.
Douăzeci de ani.
Douăzeci de ani de căsnicie se făceau praf chiar atunci, sub ochii ei.
În minte îi reveneau, una după alta, amănunte cărora nu le dăduse importanță: întoarcerile târzii, delegațiile apărute din senin, iritarea lui când ea propunea să meargă împreună la casa de la țară. Chiar și discuțiile lui repetate despre vânzarea terenului căpătau acum un înțeles cu totul diferit.
Nu urâse niciodată locul acesta.
Doar încerca să facă aici loc pentru o altă viață.
— Cine este? — întrebă Ioana cu o liniște neașteptată în glas.
Andrei își trecu palma peste față.
— Este… Elena.
— De mult?
El nu răspunse.
Iar tăcerea lui sună mai înfricoșător decât orice mărturisire.
Ioana intră încet în casă. Pe masă erau două cești, o sticlă de vin și o farfurie cu brânză tăiată felii. Pe spătarul unui scaun atârna un pulover de femeie.
O viață străină.
În casa ei.
În bucătăria ei.
În liniștea ei.
Își aminti dintr-odată cum alesese singură perdelele acelea. Cum plantase bujori sub ferestre. Cum visase că aici, tocmai aici, ea și Andrei aveau să-și întâmpine bătrânețea.
Ce prostie.
— Și eu chiar te-am iubit, Andrei, — spuse Ioana încet, fără să se întoarcă.
În spatele ei se lăsă o tăcere grea.
Apoi Andrei rosti cuvintele pe care ea nu avea să le mai poată uita niciodată:
— Ioana… voiam de mult să-ți spun. Plec.
Ioana nu plânse.
Nici în clipa aceea, nici peste un minut, nici măcar atunci când Andrei își coborî privirea, ca și cum se rușina de propria mărturisire. Înăuntrul ei, ceva parcă se transformase în piatră. Era o senzație stranie: când durerea este atât de mare, trupul refuză pur și simplu să o mai simtă.
Elena rupse prima tăcerea.
— Nu am știut că o să veniți… — spuse ea încet, fără să îndrăznească să o privească pe Ioana în ochi.
Ioana se întoarse încet spre ea. Femeia tânără părea pierdută, dar nu vinovată. Și tocmai asta arse cel mai tare.
Însemna că deja se simțea stăpână acolo.
— Ți-a spus că această casă îi aparține soției lui? — întrebă Ioana calm.
Elena păli și își mută privirea spre Andrei.
El oftă iritat:
— Ajunge, Ioana. Te rog, nu face acum scene.
— Scene? — pentru prima dată, în vocea ei răsună oțelul. — Ai adus-o pe amanta ta în casa mea și tot tu îmi vorbești despre scene?
Andrei își mișcă nervos umărul.
— Am obosit de viața asta dublă. Oricum, totul mergea demult în direcția asta.