— Demult? — Ioana zâmbi strâmb. — Iar eu, imaginează-ți, nu am văzut nimic. Am trăit douăzeci de ani lângă un om și n-am observat când mi-a devenit străin.
Se apropie de fereastră. Dincolo de geam se întuneca grădina pe care o îngrijise ani la rând cu mâinile ei. Merii se pregăteau deja să înflorească. Vântul de seară legăna încet ramurile de liliac.
Altădată, Andrei o ajuta aici. În primii ani vopsiseră împreună gardul, făcuseră carne pe grătar, râseseră până târziu în noapte. Ioana își aminti brusc, cu o claritate dureroasă, cum într-o zi stătuseră direct pe iarba udă, sub ploaie, și mâncaseră căpșuni din grădină.
Oare și toate acestea fuseseră tot minciună?
— Nu am vrut să te rănesc, — spuse Andrei încet.
Ioana se întoarse brusc.
— Atunci de ce ai făcut-o?
El tăcu câteva secunde, apoi se așeză pe scaun și rosti înfundat:
— Pentru că lângă ea simt din nou că trăiesc.
Cuvintele acelea o loviră mai cumplit decât trădarea însăși.
Ioana simți cum în piept i se ridică ceva greu, fierbinte. Nu lacrimi. Umilință.
— Deci lângă mine erai mort?
— Tu trăiai mereu pentru casa asta, pentru serviciu, pentru rapoartele tale… De mult nu mai eram soți. Eram doar doi vecini.
— Să nu îndrăznești să pui asta pe umerii mei! — țipă ea pentru prima dată. — Eu am fost lângă tine toată viața! Când ai rămas fără serviciu, cine ne-a ținut pe linia de plutire? Când au apărut datoriile, cine a făcut creditele? Cine?
Elena ieși încet pe verandă, lăsându-i singuri.
Andrei își frecă obosit fruntea cu palmele.
— Nu vreau scandal.
— Firește. Tu deja ai hotărât totul pentru amândoi.
Ioana simți dintr-odată o oboseală înspăimântătoare. Ca și cum, într-o singură seară, îmbătrânise cu zece ani.
Își scoase încet jacheta, puse cheile pe masă și spuse liniștit:
— Bine. Atunci plecați voi.
Andrei ridică privirea.
— Ce?
— Este casa mea de la țară. A mea. Nu o voi vinde. Și nici nu veți construi aici noua voastră viață fericită.
El se ridică.
— Ioana, hai să nu facem istericale.
— Isterie ar fi dacă ți-aș sparge acum capul cu vaza asta, — răspunse ea rece.
Pentru o secundă, Andrei chiar se sperie.
În casă se așternu din nou o liniște apăsătoare.
Apoi, de afară, se auzi poarta trântindu-se.
Elena dispăruse.
Andrei se repezi în curte.
Ioana rămase singură.
Se așeză încet pe un scaun și abia atunci observă pe masă un telefon străin.
Telefonul Elenei.
Ecranul se aprinse brusc.
Iar mesajul care apăru acolo îi îngheță Ioanei degetele:
„Încă nu i-a spus despre copil?”
Ioana rămase mult timp cu ochii la ecranul luminat, fără să fie în stare să se miște. Cuvintele acelea trecuseră prin ea ca o lamă încinsă.
„Încă nu i-a spus despre copil?”
În casă era atât de liniște, încât se auzea ticăitul regulat al vechiului ceas de perete. Același ceas pe care ea și Andrei îl găsiseră, cu zece ani în urmă, într-un târg de vechituri. Atunci el râsese și spusese că obiectele cu trecut umplu o casă de suflet.
Acum casa aceea îi părea străină.
Afară se trânti portiera unei mașini. Andrei se întoarse singur. Probabil Elena plecase, nevrând să rămână parte din discuția aceea.
El intră în cameră și văzu imediat telefonul în mâna soției sale.
Fața i se schimbă.
— Nu te atinge de lucrurile altora, — spuse el tăios.
Ioana își ridică încet ochii spre el.
— Copil?
Andrei încremeni.
Iar răspunsul acesta îi fu de ajuns.
Ioana simți cum, înăuntrul ei, totul se prăbușește definitiv. Nu zgomotos, nu cu țipete, nu cu isterie. Ci în tăcere, înfricoșător, fără cale de întoarcere.
— O să ai un copil? — întrebă ea aproape în șoaptă.
El se lăsă obosit pe scaunul din fața ei.
— Da.
Un singur cuvânt.
Scurt.
Dar tocmai el îi împărți viața în „înainte” și „după”.
Ioana izbucni brusc în râs. Încet, nervos, aproape nebunește.
— Ce ironie… Douăzeci de ani n-am putut deveni părinți. Eu m-am tratat, am plâns nopți întregi, am umblat pe la medici… Și se pare că nu destinul a fost problema.
Andrei își feri brusc privirea.
Și în clipa aceea, Ioana înțelese totul.
— Stai… — vocea îi tremură. — Tu știai?
Tăcere.
Grea.
Distrugătoare.
— Andrei… tu știai că nu poți avea copii?
El își acoperi fața cu mâinile.
— Nu am vrut să te pierd.
Ioana simți că aerul i se oprește în piept.
— Doamne…
Ani întregi i se derulară prin fața ochilor. Speranțe. Durere. Umilințe în cabinete medicale. Analize fără sfârșit. Pastile. Lacrimi ascunse în baie, ca el să nu le audă.
Iar el știuse tot timpul.
— Medicii mi-au spus înainte de nuntă, — mărturisi Andrei încet. — Dar apoi tu ai început tratamentele, ai început să speri… Nu am putut să-ți spun adevărul.
— Și m-ai lăsat douăzeci de ani să cred că eu sunt defectă?
— Te iubeam.
— Nu, — spuse Ioana ferm. — Iubirea nu face așa ceva.
În cameră se lăsă din nou tăcerea.
Dincolo de fereastră începu ploaia. Picături mari băteau în acoperișul verandei, în răsadurile tinere pe care Ioana le adusese cu atâta grijă dimineața.
Părea că de la clipa în care pornise bucuroasă spre casa de la țară trecuse o viață întreagă.
Andrei se ridică.
— Îmi strâng lucrurile și dimineață plec.
Ioana nu spuse nimic.
El ieși încet în camera alăturată.
Ea rămase singură pe scaun.
Și, ciudat, durerea nu mai era acolo.
Doar golul.
Și încă ceva… ușurare.
Ca și cum se terminase, în sfârșit, o piesă prea lungă, în care ani de zile jucase rolul impus de altcineva.
Ioana se apropie de fereastră. Ploaia acoperea grădina. Undeva, în întuneric, se legănau bujorii ei, care urmau să înflorească foarte curând.
Și deodată înțelese un lucru simplu:
casa aceasta de la țară nu fusese niciodată colivia ei.
Fusese salvarea ei.
Dimineața, Ioana ieși în curte cu o cană de ceai fierbinte. După ploaie, aerul mirosea proaspăt, a pământ ud. Andrei plecase deja. Mașina lui nu mai era lângă poartă.
Rămăsese doar liniștea.
Adevărată.
Vie.
Ioana se așeză încet lângă stratul de pământ și începu, cu grijă, să planteze răsadurile.
Pentru prima dată după mulți ani, nu pentru familie, nu pentru căsnicie, nu pentru altcineva.
Ci pentru ea însăși.
Și exact în clipa aceea simți că era liberă.
Sfârșit.