Ceva s-a rupt în mine. Știam că în ziua aceea nu aveam să mai dau înapoi.
După aproape o oră, salteaua era întinsă în mijlocul dormitorului. O trăsesem pe podea și o întorsesem cu partea lui în sus. Am rămas mult timp deasupra ei, cu un cuțit în mână. Palmele îmi erau ude, degetele mi se zbăteau necontrolat, iar aerul îmi intra în plămâni în înghițituri scurte.
Am inspirat adânc și am tras încet lama peste material.
Prima tăietură a fost mai dificilă decât mă așteptasem. Țesătura opunea rezistență, dar și mai puternic se împotrivea ceva din mine. Aveam senzația că nu deschid o saltea, ci propria mea viață, desfăcând strat după strat toate lucrurile pe care preferasem să nu le cunosc.
În clipa în care materialul s-a crăpat, un val de duhoare m-a izbit în față. Mi-am dus instinctiv palma la gură. Aerul s-a făcut greu, aproape palpabil. Mi s-a întors stomacul, pielea mi s-a acoperit de fiori, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Am făcut un pas înapoi. După câteva clipe, m-am aplecat din nou.
— Ce ai ascuns aici? am șoptit, fără să știu dacă întrebarea îi era adresată lui Mihai sau mie însămi.
Am continuat să tai. Sub husa exterioară a apărut spuma, umedă pe alocuri și înnegrită de pete. Apoi am văzut un pachet mare, învelit în plastic. Era legat strâns, lipicios la atingere și acoperit de urme de mucegai.
Pentru o secundă, am simțit că inima mi se oprește.
Îmi imaginasem multe. Mâncare stricată. Cadavrul unui animal. Ceva neobișnuit, dar care să poată fi explicat. Totuși, simpla vedere a acelui sac m-a îngrozit mai mult decât oricare dintre variantele pe care mi le făcusem în minte.
M-am lăsat încet pe vine și mi-am ținut respirația cât am putut. Am început să trag pachetul din interiorul saltelei. Degetele îmi tremurau atât de tare, încât abia puteam prinde plasticul alunecos. Din el ieșea un miros umed, dulceag și putred, care îmi poruncea să fug, să închid camera și să uit totul.
Dar nu mai exista drum înapoi.
Am tăiat primul strat de ambalaj.
Sub el era încă o folie groasă, înfășurată cu grijă. Cel care ascunsese pachetul făcuse tot ce-i stătuse în putere să-i protejeze conținutul. Sau să țină mirosul prizonier cât mai mult timp.
Când am desfăcut al doilea înveliș, am observat că înăuntru se afla ceva împachetat în țesături. Bucăți vechi de cuvertură, fragmente rupte de pătură, cârpe decolorate și pe alocuri îmbibate cu un lichid pe care nu l-am putut identifica. Totul fusese aranjat cu o precizie tulburătoare, ca și cum acolo nu erau ascunse niște gunoaie, ci o taină care nu trebuia să vadă vreodată lumina zilei.
Am rămas nemișcată câteva secunde.
Un gând îngrozitor mi-a fulgerat prin minte. Era atât de cumplit, încât am încercat să-l alung înainte de a-l formula până la capăt. Pentru o clipă, am fost convinsă că înăuntru se găsea ceva monstruos. Ceva pentru care niciun om nu se poate pregăti.
Picioarele mi s-au înmuiat și m-am lăsat pe podea.
Totuși, nu m-am oprit.
Trebuia să aflu adevărul.
Sub straturile de material am găsit un colet vechi, strâns înfășurat în bandă adezivă. Pe suprafața lui erau pete întunecate; unele se cojeau, altele pătrunseseră atât de adânc, încât nu mai puteam ghici de unde proveneau. Un lucru era însă limpede: pachetul nu fusese pus acolo cu o zi sau două înainte. Zăcuse în saltea multă vreme. Poate luni întregi.
Am trecut lama cu grijă prin banda adezivă.
Când învelișul s-a desfăcut, n-am înțeles imediat ce vedeam.
Nu era un cadavru și nici ceva care să semene cu dovada directă a unei crime. Cu toate acestea, ceea ce se afla în fața mea mi s-a părut aproape la fel de înspăimântător.
Erau scrisori.
Fotografii vechi.
Obiecte personale care îi aparțineau lui Mihai.
Totul fusese așezat cu o ordine aproape obsesivă, de parcă cineva nu adunase doar amintiri, ci probele unei existențe pe care o ascunsese cu grijă de restul lumii.
Am luat primul plic. Hârtia se înmuiase de la umezeală, marginile se închiseseră la culoare, dar numele încă se putea citi. Apoi am scos un al doilea plic și încă unul. Sub ele erau fotografii: unele îngălbenite, câteva alb-negru, altele mult mai recente. În toate, Mihai era mai tânăr. În unele râdea cu o sinceritate pe care nu o mai văzusem de ani. În altele apărea lângă oameni complet necunoscuți mie. Femei. Bărbați. Camere de hotel. Străzi. Mașini. Depozite, lăzi și locuri pe care nu le puteam identifica.
Am trecut de la o fotografie la alta, iar în mine s-a lăsat o răceală goală.
Unele scrisori îi erau adresate lui. Scrisul se schimba de la un plic la altul: într-unul era grăbit și tremurat, în altul mare, apăsat și sigur. Textele vorbeau despre întâlniri ascunse, sentimente, săptămâni de tăcere și întâmplări despre care Mihai nu-mi spusese niciodată nimic. Printre rânduri se amestecau declarații de dragoste, reproșuri, promisiuni, temeri și planuri pentru viitor.
Fiecare foaie sfâșia încă o bucată din imaginea pe care mi-o construisem despre căsnicia noastră.
Dar o întrebare mă chinuia mai mult decât toate celelalte.
De ce ar fi ascuns cineva toate acestea într-o saltea?