De ce tocmai acolo?
De ce atât de aproape de mine?
De ce sub trupurile noastre, sub somnul nostru, sub locul care ar fi trebuit să însemne siguranță, apropiere și încredere?
Apoi am remarcat încă ceva.
O pungă mică din plastic, în interiorul căreia se strânsese un praf umed.
Mirosea puternic, chimic, înțepător. Nu semăna cu niciun medicament și nici cu vreun produs obișnuit de curățenie. Avea un miros aproape de laborator, care ieșea brutal în evidență printre umezeală și mucegai.
Atunci am înțeles ceva la care nu mă gândisem până în acel moment.
Duhoarea care mă chinuise luni întregi nu provenea doar din cârpele vechi sau din spuma udă.
Era produsul întregii ascunzători.
Am rămas așezată pe podea, încercând să-mi încetinesc respirația, în timp ce în minte începeau să se lege bucățile aceluiași tablou.
Delegațiile.
Iritarea lui.
Izbucnirile de furie de fiecare dată când mă apropiam de pat.
Dorința aproape bolnăvicioasă ca nimic să nu fie mutat.
Secretomania.
Și senzația pe care o avusesem mereu, fără să îndrăznesc s-o rostesc, că ducea o viață paralelă.
Am început să deschid scrisorile una după alta. Unele nume apăreau de mai multe ori. Din loc în loc erau notate adrese. Alteori găseam date care îmi înghețau sângele. Câteva coincideau cu aniversările noastre, cu sărbători petrecute împreună sau cu perioadele în care mariajul nostru trecuse prin cele mai grele momente. În timp ce eu credeam că ne confruntăm cu probleme obișnuite de cuplu, Mihai trăia, se pare, o altă existență. Cu altcineva. Sau, cel puțin, păstra o parte uriașă din el într-un loc în care eu nu aveam voie să intru.
Într-unul dintre plicuri am descoperit o fotografie care mi-a tăiat respirația.
Mihai stătea lângă o femeie pe care nu o văzusem niciodată.
Se țineau de mână.
Apropierea dintre ei era prea firească și prea intimă ca să poată fi explicată printr-o simplă prietenie. Pe spatele fotografiei era scrisă o dată și o propoziție scurtă.
Când am citit data, un fior rece mi-a străbătut șira spinării.
Era din una dintre cele mai grele perioade ale căsniciei noastre, când nu înțelegeam de ce Mihai devenea, pe zi ce trecea, mai absent și mai îndepărtat.
Am rămas mult timp cu fotografia în mână.
Atât de mult, încât imaginea a început să se topească în ceața lacrimilor.
Apoi, cu degetele tremurând, am deschis următorul plic.
În celelalte plicuri erau chiar scrisorile lui Mihai.
Explicații lungi. Mărturisiri. Încercări de a cere iertare unei persoane al cărei nume nu însemna nimic pentru mine. Scria despre frica de a fi descoperit, despre presiunea continuă sub care trăia și despre nevoia ca anumite lucruri să rămână ascunse cu orice preț. Cu cât citeam mai mult, cu atât devenea mai limpede că nu găsisem o simplă colecție de amintiri din tinerețe.
Găsisem un mecanism întreg construit din minciuni.
O viață secundară, desfășurată în paralel cu a noastră.
La fundul pachetului era un caiet mic. Semăna mai degrabă cu un jurnal. Era prăfuit, tocit pe margini și scris atent de la prima până la ultima pagină. Aproape fiecare însemnare deschidea o ușă spre lumea interioară a lui Mihai. Vorbea despre muncă, întâlniri secrete, teamă, femeia din fotografii, vinovăție și efortul permanent de a controla tot ceea ce crease prin minciună.
Printre notițe am găsit și câteva paragrafe despre miros.
Descria metode prin care încercase să-l acopere.
Menționa o substanță chimică pe care o folosea, aparent, pentru a proteja hârtiile și textilele ori pentru a încetini degradarea lor.
Într-una dintre fotografii, Mihai apărea lângă mai multe cutii și recipiente mari din plastic, asemănătoare celor pomenite în jurnal.
Pe verso era o notă scurtă.
Când am citit-o, mi s-a făcut frig în tot corpul.
„Test. Trebuie să văd cât timp poate ține mirosul închis.”
Am recitit propoziția.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
În acel moment am înțeles definitiv.
Mirosul care mă urmărea în fiecare noapte de luni întregi nu fusese o întâmplare.
Fusese o urmă.
Fusese un avertisment.
Fusese efectul secundar al unui lucru pe care Mihai îl ascunsese cu bună știință la câțiva centimetri de mine.
Fiecare pagină a jurnalului îmi lua încă o fărâmă din naivitate.
Cu fiecare rând, trădarea devenea mai ascuțită.
Nu mă mai simțeam soția lui.
Mă simțeam ca un om care descoperise din greșeală ascunzătoarea unui străin și înțelesese că propria sa viață nu fusese decât un decor montat cu grijă.
Am rămas multă vreme pe podea, cu spatele sprijinit de marginea patului.
În cameră plutea încă mirosul greu și sufocant, dar nu-l mai percepeam doar ca pe ceva fizic.
Devenise un simbol.
Simbolul tuturor minciunilor.
Simbolul umezelii, al degradării și al putreziciunii morale care se strânsese ani la rând în căsnicia noastră, până când nu mai putuse fi ținută sub înveliș.
Și totuși, dincolo de groază, am simțit ceva neașteptat.
Ușurare.
Era amară.
Dureroasă.
Aproape imposibil de suportat.
Dar era reală.
În sfârșit știam că nu-mi imaginasem totul.
Nu-mi pierdeam mințile.
Mirosul existase.
Secretul existase.