Timp de trei luni, aproape fiecare noapte a început la fel. Imediat ce mă întindeam lângă soțul meu, un miros greu îmi umplea nările. Era dens, umed, lipicios, atât de apăsător încât părea că intrase în cearșafuri, în perne, în pilotă și chiar în pereții dormitorului. De fiecare dată când încercam să fac patul ori să ridic puțin partea lui de saltea, Mihai devenea iritat fără niciun motiv, iar reacția lui îmi lăsa o gheară rece în piept.
Când a plecat din nou într-o delegație, am hotărât, în sfârșit, să fac lucrul la care mă gândisem săptămâni întregi. Numai ideea îmi făcea mâinile să tremure. Am luat un cuțit și am tăiat salteaua.
Ceea ce am găsit înăuntru mi-a oprit respirația.
În ultimele săptămâni, duhoarea ajunsese aproape imposibil de suportat. Nu-mi mai tulbura doar somnul, ci părea că mă urmărește prin toată casa. Schimbam așternuturile aproape zilnic, spălam pernele și cuvertura, țineam ferestrele larg deschise, pulverizam parfum de cameră, uleiuri aromate și tot felul de soluții pentru împrospătarea aerului. Nimic nu rezista însă mai mult de câteva ore. Spre seară, mirosul revenea de fiecare dată, mai puternic, mai gros, mai încăpățânat, ca și cum încerca să mă avertizeze asupra unui adevăr pe care eu mă încăpățânam să nu-l văd.
Odată cu el, în mine s-a cuibărit treptat și neliniștea. O neliniște grea, sufocantă, care se lipea de mine ca umezeala de ziduri. Uneori simțeam că cineva îmi apasă pieptul cu toată greutatea. Alteori mă trezeam cu convingerea absurdă că în casa noastră urma să se întâmple ceva îngrozitor și că acel miros misterios era doar primul semn.
Când Mihai a plecat într-o nouă călătorie de serviciu, am rămas singură în liniștea deplină a casei. Atunci am înțeles că nu mai aveam voie să amân.
Eram căsătoriți de opt ani și locuiam într-o casă mică, luminoasă și obișnuită de la marginea Brașovului. Mihai lucra ca director de vânzări la o firmă de electronice, iar slujba îl trimitea mereu prin țară: București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara. Spunea că deplasările făceau parte din cariera lui, iar eu acceptasem explicația fără să-i caut fisuri.
Căsnicia noastră nu fusese niciodată o poveste de basm, dar nici nu o considerasem nefericită. Trăiam liniștit, fără certuri răsunătoare, fără scene dramatice, fără izbucniri spectaculoase de fericire, însă și fără semne evidente că legătura dintre noi se destrăma.
Cel puțin asta crezusem.
În lunile din urmă, ceva începuse totuși să se schimbe.
În fiecare seară, de îndată ce Mihai se așeza în pat, mirosul devenea mai intens. Părea să vină exact din jumătatea lui de saltea. Nu venea de pe pielea lui, nici din haine, nici din pantofi. Era un amestec straniu de umezeală, mucegai și ceva greu, dulceag, aproape putrezit. Aveam impresia că partea lui de pat absorbea duhoarea și o păstra adânc, mult sub material. Uneori mă trezeam în miezul nopții, mă ridicam în șezut și încercam, în întuneric, să-mi dau seama din ce punct pornea.
Am încercat tot ce mi-a trecut prin minte. Schimbam fără încetare lenjeria. Spălam totul la temperaturi ridicate. Într-o zi, cu mare efort, am târât salteaua până în curte și am lăsat-o ore întregi în soarele arzător de vară, sperând că lumina și aerul uscat vor distruge sursa mirosului. Dar ori de câte ori Mihai se întorcea acasă și dormea din nou pe partea lui, până dimineață duhoarea revenea, de parcă nu dispăruse niciodată.
Într-o seară, n-am mai rezistat și l-am întrebat direct.
— Mihai, chiar nu simți nimic? am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Din saltea vine un miros foarte ciudat. Și e tot mai puternic.
Nici măcar nu s-a întors imediat spre mine.
— Andreea, iar exagerezi, a răspuns el, vizibil deranjat. Nu miroase a nimic.
Dar eu știam că minte.
Mirosul exista.
Cu cât încercam mai mult să aflu de unde venea, cu atât comportamentul lui Mihai mă speria mai tare. De fiecare dată când atingeam partea lui de pat, ridicam salteaua, schimbam cearșaful sau mutam vreun obiect din apropiere, devenea brusc încordat, nervos și imprevizibil. Într-o zi și-a pierdut cumpătul și a strigat:
— Nu te mai atinge de lucrurile mele! Lasă totul exact cum este!
Am încremenit. Mihai ridica rar vocea. Putea fi încăpățânat, distant sau rece, dar asemenea explozii de furie nu-i stăteau în fire. Atunci, pentru prima dată, frica din mine a căpătat o formă limpede.
În noaptea aceea, mirosul a fost mai puternic ca oricând. Mi se părea că urcă de sub pat, se târăște prin cameră, îmi intră sub piele, îmi umple gâtul și îmi fură aerul. Am rămas întinsă în întuneric, cu ochii în tavan, ascultându-mi inima cum bate tot mai repede.
A doua zi dimineață, Mihai a plecat la Iași pentru o delegație de trei zile. M-a sărutat pe frunte, mi-a spus să verific de două ori ușa de la intrare și a plecat ca de atâtea ori înainte.
Am așteptat până când pașii lui s-au stins. Apoi am ascultat cum mașina pornește și se îndepărtează de pe stradă. Casa a rămas cufundată într-o tăcere atât de adâncă, încât îmi auzeam propria respirație.
Atunci m-am uitat spre pat.