Întâmplările legate de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial continuă, chiar și astăzi, să stârnească discuții aprinse, îndoieli și întrebări fără răspuns. O parte dintre documentele de arhivă nu a fost cercetată pe deplin, iar în jurul unor episoade izolate s-au adunat, de-a lungul timpului, zvonuri, legende și relatări greu de verificat. Printre aceste istorii tulburătoare se numără și cea despre sergentul sovietic Ion Băjenaru și un grup de femei japoneze luate prizoniere, care, potrivit unei versiuni, ar fi trăit ani întregi în adâncul taigalei din Extremul Orient sovietic.
În spațiul rus, această poveste este foarte puțin cunoscută și nu are confirmare prin documente oficiale. În schimb, ea a fost reluată de mai multe ori de publicații chinezești de pe internet, care au invocat presupuse date de arhivă și mărturii ale unor oameni ale căror nume, de regulă, nu sunt precizate. Cu fiecare reluare, firul întâmplării a primit noi amănunte, iar astăzi este dificil de spus unde se oprește faptul istoric și unde începe ficțiunea.
Merită, totuși, să privim mai atent această relatare: despre ce episod vorbește, ce elemente se potrivesc cu realitatea istorică deja cunoscută și ce detalii ridică suspiciuni serioase.
Luna august a anului 1945 a fost decisivă nu doar pentru Europa, ci și pentru Asia de Est. După înfrângerea Germaniei, Uniunea Sovietică și-a respectat angajamentele față de aliați și a declanșat o amplă operațiune militară împotriva trupelor japoneze din Manciuria.
Forțele sovietice au înfrânt rapid Armata Kwantung, cea mai mare grupare terestră a Japoniei. Operațiunea este considerată una dintre cele mai eficiente campanii din etapa finală a celui de-al Doilea Război Mondial. Într-un timp scurt, liniile japoneze de apărare au fost străpunse pe mai multe direcții, iar numeroase garnizoane au rămas izolate unele de altele.
După încheierea luptelor, sute de mii de oameni au ajuns prizonieri. Printre ei nu se aflau doar soldați, ci și cadre medicale, transmisioniști, angajați ai statelor-majore, traducători și femei care lucraseră în diferite structuri auxiliare ale armatei japoneze.
Cea mai mare parte a prizonierilor era trimisă în lagăre speciale aflate pe teritoriul Siberiei și al Extremului Orient sovietic. Pentru transportul lor se formau coloane lungi, escortate de unități ale Armatei Roșii.
În acest context, potrivit publicațiilor chinezești, tânărul sergent Ion Băjenaru ar fi primit ordinul de a însoți un grup de femei japoneze prizoniere până la locul unde urmau să fie ținute mai departe.
Alături de el, conform acestor relatări, se mai aflau câțiva militari sovietici. Coloana înainta pe drumuri greu de străbătut din ținutul Amurului. Iernile din acele zone sunt aspre până la cruzime: ger puternic, zăpadă adâncă și așezări omenești atât de rare, încât pe kilometri întregi nu se vede nicio urmă de locuire.
O defecțiune a mașinii sau o singură greșeală de orientare putea transforma drumul într-o tragedie. De aceea, asemenea transporturi erau privite întotdeauna ca misiuni dificile și pline de riscuri.
După o versiune, camionul vechi s-a stricat. După alta, șoferul ar fi pierdut drumul. În unele variante ale poveștii se spune chiar că vehiculul ar fi putut fi lovit de o muniție rămasă neexplodată după lupte. Totuși, pentru niciuna dintre aceste ipoteze nu există dovezi oficiale.
Legenda spune că doi militari mai mari în grad au plecat să caute drumul sau cea mai apropiată localitate, lăsându-l pe sergent să supravegheze prizonierele. După aceea, cei doi ar fi dispărut fără urmă.
Ce s-a petrecut apoi rămâne neclar. Dacă urmăm versiunea autorilor chinezi, Ion Băjenaru s-ar fi temut că întoarcerea fără camarazii săi, fără transport și fără o parte din escortă l-ar putea costa scump, aducându-i acuzații de neglijență gravă sau chiar de dezertare.
De frica unei pedepse severe, el ar fi luat o hotărâre neașteptată: să se afunde împreună cu prizonierele mai departe în pădure, cu speranța că va aștepta câteva luni, până când situația se va limpezi.
Cât de plauzibil ar fi fost un asemenea gest este greu de spus. Istoricii militari amintesc că părăsirea neautorizată a serviciului era pedepsită foarte dur. În același timp, existau și instrucțiuni care luau în calcul împrejurările excepționale ale vremurilor de război.
De ce ar fi acceptat femeile japoneze?
Una dintre cele mai controversate întrebări din această poveste privește chiar comportamentul prizonierelor. Publicațiile chinezești susțin că femeile ar fi fost de acord aproape imediat să-l urmeze pe sergentul sovietic.
Autorii explică acest lucru prin disciplina militară japoneză extrem de strictă și prin tradiția supunerii față de cel aflat într-o poziție superioară.
Într-adevăr, disciplina din armata japoneză era deosebit de dură. Ordinele comandanților erau executate fără discuții, iar încălcarea ierarhiei era considerată o abatere gravă.