Eu îmi beam cafeaua în tăcere și priveam orașul de seară. La mesele din jur stăteau cupluri. Unii râdeau, alții fotografiau farfuriile, alții tăceau, dar și în tăcerea aceea se simțea apropiere. Iar în fața mea se afla un bărbat care toată seara încercase să joace rolul omului prosper și generos, ca și cum ar fi dat probă pentru un personaj.
Cătălin s-a întors după câteva minute și a întins imediat mâna spre pahar.
— Iartă-mă. Fără mine nu se rezolvă nimic cum trebuie.
— Înțeleg, am răspuns eu pe același ton egal.
— Pentru mine lava cake cu ciocolată, a spus el repede. Și încă un espresso.
Chelnerița a notat și a plecat.
— Tu nu iei nimic? m-a întrebat el, mai mult ca să bifeze întrebarea.
— Nu.
— Păcat. Desertul de aici e foarte bun.
L-am privit și, pentru prima dată în seara aceea, am înțeles limpede: nu îl interesa dacă eu mă simțeam bine lângă el. Se bucura doar de sine.
Cât timp Cătălin mânca desertul, m-am uitat pe furiș la ceas. Aproape două ore de conversație, iar în loc de curiozitate simțeam numai oboseală.
În cele din urmă, chelnerița a adus nota într-o mapă neagră și a pus-o cu grijă la marginea mesei.
Cătălin nu a deschis-o imediat. Continua să povestească despre un fost coleg care își cumpărase apartament la Viena. Apoi a luat mapa cu un gest nepăsător, a aruncat o privire înăuntru și, deodată, a amuțit.
Câteva secunde, fața lui a rămas încremenită.
— Fir-ar… a murmurat el și a început să se bată peste buzunare.
Eu îl priveam fără să spun nimic.
Și-a verificat blugii, geaca de pe scaunul alăturat, apoi iar buzunarele.
— Ceva cam stânjenitor…
— Ce s-a întâmplat? am întrebat pe un ton calm.
Cătălin a zâmbit forțat.
— Se pare că mi-am lăsat portofelul acasă.
Nu am răspuns.
— Ascultă, mie chiar nu mi se întâmplă niciodată, a adăugat el grăbit. De obicei am totul la mine. Probabil l-am scos când m-am schimbat.
A râs nervos și a împins mapa cu nota spre mine.
— Poți să plătești tu acum? Îți trimit banii imediat ce ajung acasă.
M-am uitat la sumă. Aproape o mie o sută de lei.
Pentru o clipă mi s-a părut că poate era o glumă.
— Îmi propui să plătesc cina ta?
— Hai, nu dramatiza, a dat el din mână. E doar o încurcătură tehnică.
— O încurcătură tehnică?
— Ioana, suntem oameni maturi. Se mai întâmplă.
Am închis încet mapa.
— Ai telefonul la tine.
— Da, dar aplicația băncii nu se deschide nu știu de ce. Am încercat deja.
Mi-a arătat ecranul. O fracțiune de secundă. Prea repede.
Și atunci toate piesele s-au așezat, brusc, la locul lor. Comanda exagerat de scumpă. Declarațiile prea sonore. Siguranța aceea repetată, ca învățată pe de rost.
Cel mai probabil, nu era prima lui seară de felul acesta.
Mi-am scos calm portofelul și am pus bani pe masă.
— Asta e pentru cafeaua mea.
Cătălin a clipit.
— Cum adică?
Am așezat bancnotele lângă notă și m-am ridicat.
— Exact așa cum ai auzit.
— Stai. Vorbești serios?
— Cât se poate de serios.
Zâmbetul lui mulțumit a dispărut pentru prima dată.
— Sincer, nu e frumos ce faci.
L-am privit cu o mirare autentică.
El și-a coborât vocea:
— Te porți meschin.
— Nu, Cătălin. Meschin este să joci teatru pentru o cină gratis.
De la masa vecină, cineva a întors capul. Cătălin s-a încordat vizibil.
— Ai înțeles totul greșit.
— Poate. Dar nu mă mai interesează să lămuresc.
Mi-am luat geanta și am pornit spre ieșire. Din spate i-am auzit vocea iritată:
— O femeie normală nu ar fi făcut așa ceva!
M-am oprit o secundă, m-am întors și i-am spus liniștit:
— Nici un bărbat normal.
Apoi am ieșit în stradă.
Aerul serii era rece și, în mod neașteptat, proaspăt. Am mers încet pe lângă vitrinele luminate și nu am simțit umilință, ci ușurare. Ca și cum tocmai părăsisem o cameră înăbușitoare în care, de mult, nu mai era aer.
Telefonul a vibrat aproape imediat.
Cătălin.
Nu am răspuns.
După un minut a venit mesajul:
„M-ai făcut să par un idiot.”
Apoi încă unul:
„Chiar aveam de gând să-ți dau banii înapoi.”
Și al treilea:
„Puteai și tu să înțelegi situația.”
Mi-am pus telefonul în poșetă fără să scriu nimic și am mers mai departe, ascultând zgomotul orașului de seară.
Acasă m-a întâmpinat liniștea. Aceeași liniște groasă, cunoscută, a apartamentului în care, după divorț, fiecare sunet pare prea tare. Mi-am scos pantofii, am lăsat geanta pe comodă și m-am sprijinit obosită de perete.
Telefonul a vibrat din nou.
„Măcar puteai să te porți omenește.”
Am râs scurt, fără veselie, și am oprit sunetul.
În mine nu exista nici regret, nici dorința de a mă justifica. Doar oboseală și o dezamăgire fină — mai degrabă față de mine. Nu față de Cătălin. Cu el lucrurile deveniseră clare încă din restaurant. Dar propria mea credulitate mă zgâria neplăcut pe dinăuntru.
Am intrat în bucătărie, am pornit fierbătorul și m-am uitat pe geam. Orașul își vedea de viață: câteva mașini rare, lumina vitrinelor, oameni cu plase, trecători întârziați. Cineva se întorcea, probabil, după o seară frumoasă. Cineva se certa. Cineva se îndrăgostea. Iar eu stăteam în bucătărie și mă gândeam cât de ușor își pun unii oameni măști elegante.