Cătălin nu arăta deloc ca un om fără bani. Telefon scump, ceas de firmă, povești sigure despre vacanțe, restaurante, cunoștințe. Dar cu cât reluam mai mult seara în minte, cu atât înțelegeam mai clar: în spatele imaginii era gol. Doar nevoia de a părea important.
Fierbătorul a făcut clic.
Mi-am turnat ceai și tocmai voiam să merg în cameră, când ecranul telefonului s-a aprins din nou.
De data aceasta, mesajul era mai lung.
„De fapt, aș fi plătit totul singur dacă nu făceai scena aia. Doar că mi-a întârziat un transfer. În schimb, tu ți-ai arătat imediat adevărata față.”
Am citit textul de două ori.
Apoi m-am așezat încet la masă.
Asta era.
Nicio scuză. Nicio jenă. Nicio mulțumire că nu făcusem un scandal mare în restaurant. Doar încercarea de a mă scoate pe mine vinovată.
Și, dintr-un motiv greu de explicat, asta m-a înfuriat.
Nu violent. Rece. Definitiv.
Am deschis conversația noastră de mai sus și am văzut, dintr-odată, ceea ce înainte trecuse pe lângă mine. Aproape fiecare mesaj al lui avea, într-un fel sau altul, legătură cu banii, statutul sau impresia făcută. „Îmi plac locurile bune.” „Femeii de lângă mine trebuie să-i fie confortabil.” „Nu suport zgârcenia.” „Un bărbat adevărat știe să trăiască frumos.”
Prea multe vorbe elegante pentru un om care nu reușise să-și plătească propria cină.
Tocmai voiam să pun telefonul deoparte, când a venit un mesaj nou — de la Oana.
„Ei? Cum a fost? Mai trăiești?”
Am zâmbit fără să vreau.
Peste cinci minute vorbeam deja prin apel video.
Oana stătea în bucătăria ei, într-un tricou de casă, cu un prosop înfășurat pe cap după duș.
— După fața ta, am două variante: ori s-a anulat nunta, ori ai îngropat pe cineva, a spus ea în loc de salut.
Am râs pentru prima dată în seara aceea.
Și apoi am început să-i povestesc.
La început calm. Apoi tot mai aprins. Pe la jumătatea istoriei, Oana râdea atât de tare, încât se ținea cu mâna de burtă.
— Stai puțin… a reușit ea să spună, ștergându-și lacrimile. Deci frumosul ăsta a comandat stridii, carne, vin și a decis că plătești tu?
— Exact.
— Ioana, asta e deja clasic. Vânător de mese gratis.
— Nu știu dacă e escroc. Mai degrabă e un om care iubește să trăiască pe banii altora.
— Și cum s-a terminat?
— Mi-am plătit cafeaua și am plecat.
Oana s-a îndreptat brusc în scaun.
— Pe bune? Bravo!
Am ridicat din umeri.
— În clipa aceea mi s-a părut singura soluție normală.
— Și a fost absolut corectă. Bărbații de genul ăsta nu caută o relație. Caută un om comod, de care să se folosească.
După discuția cu Oana m-am simțit mai ușoară. Ca și cum cineva din afară confirmase că nu exagerasem și nu inventasem o problemă din nimic.
Înainte de culcare, totuși, am deschis din nou conversația cu Cătălin.
Ultimul mesaj venise cu douăzeci de minute înainte.
„Puteai măcar să răspunzi. Oamenii maturi discută, nu fug.”
Am privit mult timp ecranul.
Apoi, pentru prima dată în seara aceea, am hotărât să scriu.
„Oamenii maturi își asumă și ce fac.”
Mesajul a fost citit imediat.
Aproape pe loc a apărut: „scrie…”
„Doamne, cât ești de dificilă.”
Apoi încă unul:
„Din cauza femeilor ca tine, bărbații nu mai au chef să se străduiască.”
Și ultimul:
„Nu mă mir că ai divorțat.”
În mine s-a făcut brusc frig.
Acum masca îi căzuse cu totul.
Nu mai exista niciun specialist IT educat, cu maniere frumoase. Rămăsese doar un bărbat jignit, obișnuit să arunce responsabilitatea pe umerii altcuiva.
Câteva secunde am privit ecranul.
Apoi am apăsat calm pe „blochează”.
Și, pe neașteptate, am expirat atât de liber, de parcă scosesem din apartament o piesă grea de mobilier de care nu mai aveam nevoie.
Zilele următoare au trecut repede.
Serviciu, manuscrise, corecturi fără sfârșit, întâlniri. Povestea cu restaurantul se transforma treptat într-un episod ciudat, aproape comic, care nu mă mai rănea, ci mai degrabă mă mira.
Vineri seară, eu și Oana stăteam într-un bistro mic, românesc, aproape de birou. Fără pretenții, fără stridii și fără vinuri scumpe. Mâncam plăcinte cu brânză și smântână și vorbeam.
— Ascultă, a spus Oana, amestecând în ceai, mi-am amintit ceva.
— Ce?
— Ții minte că mi-ai arătat fotografia lui?
— Da.
— Parcă l-am mai văzut pe Cătălin pe undeva.
M-am încruntat.
— Unde anume?
— Stai să caut…
A deschis telefonul și a început să răsfoiască repede rețelele sociale.
După un minut, Oana mi-a întors triumfătoare ecranul.
— Uite-l!
M-am uitat.
În fotografie era, într-adevăr, Cătălin. Doar că lângă el stătea altă femeie — o blondă într-o rochie de seară.
„Când un bărbat știe să surprindă.”
Data postării era de acum două săptămâni.
Mi-am lăsat privirea mai jos, în tăcere.
„Ce restaurant superb!”
„Ai avut noroc!”
„Bărbat adevărat.”
Iar printre comentarii era și răspunsul fetei din poză:
„Mulțumesc pentru seara minunată.”
Oana și-a ridicat încet sprâncenele.
— Se pare că nu e o întâmplare izolată.
Am izbucnit, pe neașteptate, în râs.
Fără răutate. Mai mult din uimire sinceră.
— Îți dai seama dacă omul chiar duce femei la restaurante ca să mănânce gratis?
— Unii se străduiesc și pentru mai puțin, a pufnit Oana.
M-am uitat din nou la fotografie.
Acum totul părea aproape comic. Telefonul scump, frazele învățate, siguranța ostentativă. Omul juca, parcă, de-o viață un rol care nu îi aparținea.
Și poate îl jucase atât de mult, încât ajunsese să creadă și el în el.
— Știi, am spus încet, punând telefonul deoparte, înainte, după așa ceva, m-aș fi frământat multă vreme. M-aș fi întrebat unde am greșit eu.
— Și acum?
M-am gândit câteva secunde.
Dincolo de geam cădea încet o ninsoare udă. În bistro mirosea a aluat cald, brânză și ceai fierbinte. La masa vecină, cineva râdea.
Și, dintr-odată, am înțeles limpede un lucru foarte simplu.
În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, mă alesesem pe mine.
Nu încercasem să plac cu orice preț. Nu suportasem o situație neplăcută doar ca să primesc aprobarea cuiva. Nu începusem să găsesc scuze unui bărbat numai pentru că mă temeam să nu rămân iar singură.
Pur și simplu mă ridicasem și plecasem.
Și, poate, aceea fusese cea mai corectă decizie din tot ultimul an.
Oana m-a privit atent și a zâmbit.
— Ai altă privire, să știi.
— Cum adică?
— Mai liniștită.
Mi-am coborât ochii spre ceașcă și am zâmbit abia auzit.
Probabil avea dreptate.
Uneori, o întâlnire ratată îți poate întoarce mai mult decât cea mai reușită.
De pildă, respectul față de tine însăți.