Mi-am dat seama, cu un nod în gât, că bat la ușă înainte să intru în dormitor.
În al meu. În al nostru.
E amuzant? Pentru mine — deloc.
Eu și soțul meu trăim ca doi vecini de treabă. Politicoși. Liniștiți. De încredere. El știe că beau cafeaua fără zahăr. Eu știu că detestă ploaia. Plătim ipoteca, comentăm știrile, ne contrazicem despre ce aspirator merită cumpărat. Totul e corect. Totul e cum se cuvine.
Doar că eu vreau să mă ia în brațe.
Nu din politețe. Nu mecanic. Nu un „noapte bună” pe obraz, spus deja întors spre perete. Ci așa încât să-i simt respirația pe gât. Să nu fie o mână aruncată în treacăt. Să simt că, pentru el, eu nu sunt o vecină.
Suntem împreună de zece ani. Eu am treizeci și opt. El are patruzeci și trei.
Și „vecinătatea” asta s-a strecurat între noi fără zgomot. Fără certuri. Fără trădări. Fără un „gata, plec” spus cu voce tare. Doar că, într-o zi, am înțeles că nu ne mai privisem în ochi mai mult de trei secunde de foarte mult timp.
Seara, el stă la laptop. Eu — cu telefonul în mână. Uneori ne întâlnim în bucătărie.
— Mănânci pește?
— Da.
— Mai e sare?
— Este.
Asta e toată conversația.
Am încercat. Chiar am încercat. Mi-am pus lenjerie nouă — nu provocatoare, doar frumoasă. El a spus: „Îți stă foarte bine.” Și atât. M-am apropiat de el — m-a sărutat pe frunte și a spus că e obosit.
Și chiar este obosit. Munca, responsabilitățile, ratele. Înțeleg asta. Și eu obosesc.
Dar în mine e o foame.
Nici măcar numai trupească. Deși și aceea există. E foamea de a simți că sunt dorită. Că vede în mine o femeie, nu un coleg de apartament.
Uneori stau întinsă noaptea și mă întreb: poate că e ceva în neregulă cu mine? Poate că, la vârsta mea, n-ar mai trebui să-mi doresc? Poate că oamenii normali intră în modul „parteneri de gospodărie” și trăiesc așa până la bătrânețe?
Apoi îl privesc dimineața. Se bărbierește concentrat, în tricoul acela ușor întins pe umeri. Și mă ia valul. Îmi vine să merg la el, să-l îmbrățișez pe la spate, să-l mușc ușor de umăr, să râd. Să trăiesc…
Dar nu mă apropii.
Fiindcă mi-e teamă să aud: „Nu acum.”
Până la urmă, într-o zi, am spus-o.
Nu direct. Nu „nu mă mai vrei”. Ci cu grijă.
Stăteam în bucătărie, ploaia bătea în pervaz. Și i-am zis:
— Spune-mi, ție nu ți se pare că am ajuns ca… niște vecini?
S-a uitat mirat la mine.
— Adică?
— Politicoși. Respectuoși unul cu altul. Dar… fără căldură.
A rămas puțin pe gânduri.
— Eu credeam că ție îți e bine așa, — a spus în cele din urmă. — Niciodată nu te-ai plâns.
Acolo era totul.
Nu mă plânsesem. Eu suportasem. Așteptasem să observe singur. Să-și dorească singur. Să se apropie singur.
Iar el hotărâse că mie îmi convine totul.
— Îmi lipsește apropierea, — am spus eu, și vocea mi-a tremurat fără să vreau. — Nu doar sexul. Pur și simplu… tu.
A tăcut. Iar eu deja regretam că am început.
— Mi-e frică, — a spus el deodată, încet.
— De ce?
— Că n-o să fiu în stare. Că te voi dezamăgi. Că vei crede că nu mai sunt cel de altădată.
M-am uitat la el și am înțeles că ne e frică amândurora. Eu mă tem să nu fiu respinsă. El se teme să nu fie insuficient.
Și fiecare dintre noi se ascunde în spatele discuțiilor despre lucrurile de zi cu zi.
În noaptea aceea nu s-a întâmplat nimic spectaculos. N-a fost pasiune de film. Doar ne-am culcat mai aproape unul de altul. M-a cuprins în brațe. Stingher, ca și cum ar fi învățat din nou. La început m-am încordat — din obișnuință, din neobișnuință.
Și am izbucnit în plâns.
Încet. În umărul lui.
Mai întâi a încremenit. Apoi s-a încordat. Am simțit imediat — trupul i s-a făcut tare ca o scândură.
— Ce ai? — vocea lui nu suna speriată. Suna iritată.
— Mi-a fost dor… — am șoptit eu.
S-a tras puțin înapoi. Nu brutal. Dar suficient cât să apară din nou aerul dintre noi.
— Ascultă, — a spus, uitându-se undeva pe lângă mine, — eu nu vreau să plângi. Cu atât mai mult… din cauza asta.
Din cauza asta.
Cuvântul a rămas suspendat în cameră.
— Eu nu te rănesc, nu? — a adăugat repede. — Mă străduiesc. Și dacă după apropiere tu plângi, înseamnă că eu fac ceva greșit…
Am rămas fără replică.
Aș fi vrut să-i spun: „Nu, nu e pentru că a fost rău. E pentru că m-am dezghețat.” Dar cuvintele nu se legau. Pentru că în vocea lui nu era compasiune, ci apărare.
— Vreau să te văd bucuroasă, — a continuat el. — Să-ți fie bine. Nu… toate astea…
„Toate astea.”
Dintr-odată, lacrimile mele au devenit ceva incomod. Nepotrivit. Ca și cum stricase eu clipa. Ca și cum, în loc să-i mulțumesc pentru pasul făcut, îi aruncasem o reproșare.
Mi-am șters repede fața.
— Iartă-mă, — am spus automat.
A suspinat.
— Nu-ți cere scuze… Doar că… chiar nu înțeleg ce aștepți de la mine.
Și în acel „nu înțeleg” era atâta oboseală, încât am tăcut.
Ne-am culcat spate în spate. Cum făceam deja de atâta vreme.
Dimineața, totul părea normal. Mic dejun. Știri. Cămașa lui pe spătarul scaunului. Întrebarea mea: „Ți-ai luat cheile?”
Doar că înăuntrul meu ceva se strânsese și se închisese.
Am înțeles brusc că nu mai știu cum să mă port cu el.
Dacă tac — suntem vecini.