Dacă vorbesc — complic lucrurile.
Dacă plâng — eu sunt cea care „face ceva greșit”.
Dacă nu arăt nimic — el crede că îmi este bine.
Am început să calc pe vârfuri, să-mi aleg cu grijă cuvintele. Să nu ating prea des subiectul. Să nu mai încep discuții „despre noi”. Să nu mă apropii noaptea de el — poate iar va simți presiune.
Și el s-a schimbat. A devenit mai atent — dar într-un fel tensionat. De parcă bifa o sarcină. Îmbrățișare — bifă. Sărut — bifă. Întrebarea „cum ești?” — bifă.
Uneori îi prindeam privirea — neliniștită. Cercetătoare. Parcă verifica: sunt mulțumită? Nu plâng? Nu sunt dezamăgită?
Iar eu nu mai știam ce expresie ar trebui să am.
Veselă? Calmă? Pătimașă? Recunoscătoare?
Într-o zi mi-a spus:
— Am impresia că mereu nu sunt la înălțime.
— Cum adică?
— Așa. Tu vrei mai multă apropiere. Eu încerc. Apoi tu plângi. Și eu mă simt… prost.
Am vrut să-l contrazic. Să-i spun că nu e deloc prost. Că nu e vinovat cu nimic. Dar și în mine se adunase mult.
— Iar eu mă simt în plus, — mi-a scăpat. — De parcă emoțiile mele te incomodează.
Și-a trecut obosit mâna peste față.
— Pur și simplu nu știu să fac față la asta. Când plângi, am impresia că te-am rupt pe dinăuntru.
— Iar eu simt că te împovărez.
Ne-am privit unul pe altul — doi oameni care vor, de fapt, același lucru. Și amândoi au impresia că fac ceva greșit.
Nu există infidelitate.
Nu există trădare.
Nu există țipete.
Există frică.
El se teme să nu fie insuficient. Se teme că vârsta, oboseala, serviciul l-au făcut „altul”. Se teme că, într-o zi, mă voi uita la el cu dezamăgire.
Eu mă tem să nu fiu prea mult. Prea sensibilă. Prea pretențioasă. Prea flămândă de căldură.
Și fiecare dintre noi încearcă să nu-l rănească pe celălalt — iar prin asta nu face decât să mărească distanța.
Uneori mă gândesc: poate că el are dreptate? Poate că apropierea ar trebui să fie ușoară, luminoasă, fără lacrimi? Poate că lacrimile mele înseamnă că încarc momentul cu prea mult sens?
Și după aceea mă gândesc: dar asta sunt eu. Cu toate reacțiile mele. Cu tot ce s-a strâns în mine în anii ăștia de tăcere.
Și dacă încep să filtrez chiar și asta — ce mai rămâne?
De curând, m-a luat iar în brațe noaptea. Cu grijă. Eu am rămas nemișcată, de teamă să nu stric.
Mi-a venit să mă întorc spre el. Să mă lipesc de el. Să-i spun: „Sunt aici. Nu te acuz. Eu doar vreau să pot fi vie lângă tine.”
Dar am tăcut.
Fiindcă nu știam dacă n-ar deveni iarăși încă „toate astea”.
Noi trăim. Muncim. Vorbim. Râdem la meme-uri. Totul pare în regulă.
Doar că undeva, între noi, stă o întrebare invizibilă: cum să fim apropiați fără să ne rănim?
În povestea asta nu există vinovați. El nu e un monstru rece. Eu nu sunt o femeie insațiabilă.
Suntem doar doi oameni care au uitat cum să vorbească despre ce e mai fragil — și se tem să nu distrugă și ce a mai rămas în picioare.
Uneori cred că timpul va așeza totul la locul lui.
Alteori cred că timpul, dimpotrivă, va cimenta totul pentru totdeauna.
Nu știu ce să fac…