M-am surprins bătând la ușă înainte să intru în dormitor.
În dormitorul meu. Al nostru.
Vi se pare amuzant? Mie nu.
Eu și soțul meu trăim ca niște vecini buni. Politicoși. Liniștiți. De încredere. El știe că beau cafeaua fără zahăr. Eu știu că urăște ploaia. Plătim ipoteca, comentăm știrile, ne contrazicem pe tema aspiratorului mai bun. Totul e corect. Totul e decent.
Numai că eu vreau să mă ia în brațe.
Nu din obligație. Nu mecanic. Nu un „noapte bună” pe obraz, spus deja cu fața întoarsă spre perete. Vreau respirația lui în ceafă. Vreau o palmă care să nu mă atingă în treacăt. Vreau să simt că nu sunt femeia de alături de palier.
Suntem împreună de zece ani. Eu am treizeci și opt. El are patruzeci și trei.
Și viața asta de „vecini” s-a strecurat între noi pe tăcute. Fără scandal. Fără trădări. Fără un „gata, plec”. Doar că într-o zi mi-am dat seama că nu ne mai privisem în ochi mai mult de trei secunde de foarte mult timp.
Seara, el stă cu laptopul în față. Eu, cu telefonul. Ne mai întâlnim din când în când în bucătărie.
— Mănânci pește?
— Da.
— Mai avem sare?
— Avem.
Cam atât înseamnă conversația noastră.
Am încercat. Chiar am încercat. Mi-am pus lenjerie nouă — nu provocatoare, doar frumoasă. El mi-a spus: „Îți stă foarte bine”. Și atât. M-am apropiat de el, iar el m-a sărutat pe frunte și mi-a zis că e obosit.
Și chiar e obosit. Muncă, responsabilități, rate. Înțeleg asta. Și eu obosesc.
Dar în mine e o foame.
Nici măcar nu e doar trupească. Deși și aceea există. E foamea de a mă simți dorită. De a simți că vede în mine o femeie, nu o persoană cu care împarte locuința.
Uneori stau trează noaptea și mă gândesc: poate e ceva în neregulă cu mine? Poate la vârsta mea n-ar mai trebui să îmi doresc asta? Poate oamenii normali intră pur și simplu în regimul de „parteneri de gospodărie” și așa trăiesc până la bătrânețe?
Apoi îl privesc dimineața. Se bărbierește concentrat, în tricoul acela ușor întins peste umeri. Și ceva se aprinde în mine. Mi se face dor să mă duc la el, să-l cuprind pe la spate, să-l mușc ușor de umăr, să râd. Să trăiesc…
Dar nu mă duc.
Pentru că mi-e teamă să aud: „Nu acum”.
Până la urmă, într-o zi, am spus-o.
Nu direct. Nu „tu nu mă mai vrei”. Ci blând.
Stăteam în bucătărie, iar ploaia bătea în pervaz. I-am zis:
— Auzi, ție nu ți se pare că am ajuns să fim ca… niște vecini?
S-a mirat.
— Cum adică?
— Politicoși. Respectuoși. Dar… fără căldură.
A stat puțin pe gânduri.
— Eu credeam că ție îți e bine așa, — a spus în cele din urmă. — Nu te-am auzit niciodată plângându-te.
Acolo era totul.
Nu m-am plâns. Am îndurat. Am așteptat să observe singur. Să își dorească singur. Să se apropie singur.
Iar el a tras concluzia că sunt mulțumită.
— Îmi lipsește apropierea, — am spus, și vocea mi s-a frânt exact când nu trebuia. — Nu doar sexul. Pur și simplu… tu.
A tăcut. Eu deja regretam că începusem.
— Mi-e frică, — a spus deodată, încet.
— De ce?
— Că n-o să fiu în stare. Că o să te dezamăgesc. Că o să crezi că nu mai sunt cel de înainte.
Mă uitam la el și înțelegeam: ne e teamă amândurora. Eu mă tem să nu fiu respinsă. El se teme să nu fie insuficient.
Și fiecare dintre noi se ascunde în spatele discuțiilor despre lucruri mărunte.
În noaptea aceea nu s-a întâmplat nimic spectaculos. N-a fost pasiune de film. Doar ne-am culcat mai aproape unul de altul. M-a ținut în brațe. Stângaci, de parcă învăța din nou. La început m-am încordat — din obișnuința lipsei.
Și am început să plâng.
Încet. Cu fața în umărul lui.
La început a încremenit. Apoi s-a încordat și el. I-am simțit corpul devenind rigid, ca o scândură.
— Ce ai? — vocea lui nu era speriată. Era iritată.
— Mi-a fost dor… — am șoptit eu.
S-a tras puțin înapoi. Nu brutal. Dar destul cât aerul să se așeze din nou între noi.
— Ascultă, — a spus, uitându-se undeva pe lângă mine, — nu vreau să plângi. Mai ales… din cauza asta.
Din cauza asta.
Cuvântul a rămas suspendat în cameră.
— Doar nu te rănesc, nu? — a adăugat repede. — Eu încerc. Și dacă după apropiere tu plângi, înseamnă că fac ceva greșit…
Am rămas fără replică.
Aș fi vrut să-i spun: „Nu, nu e despre ceva rău. E despre faptul că încep să mă dezgheț”. Dar cuvintele nu se legau. Pentru că în vocea lui nu era compasiune, ci apărare.
— Eu vreau să te văd bucuroasă, — a continuat el. — Să-ți fie bine. Nu… toată chestia asta…
„Toată chestia asta.”
Dintr-odată, lacrimile mele au devenit ceva incomod. Greșit. De parcă stricase eu momentul. De parcă în loc să-i fiu recunoscătoare pentru pasul făcut, i-aș fi aruncat o acuzație.
M-am șters repede pe față.
— Iartă-mă, — am spus automat.
El a oftat.
— Nu te scuza… Doar că… chiar nu înțeleg ce vrei de la mine.
Și în acel „nu înțeleg” era atâta oboseală, încât am tăcut.
Ne-am culcat apoi spate în spate. Ca de obicei.
Dimineața totul părea normal. Micul dejun. Știrile. Cămașa lui pe spătarul scaunului. Întrebarea mea: „Ți-ai luat cheile?”.
Numai că înăuntrul meu ceva se strânsese și se închisese.
Am înțeles deodată că nu mai știu cum să mă port cu el.
Dacă tac — suntem vecini.
Dacă vorbesc — complic lucrurile.
Dacă plâng — „fac ceva greșit”.
Dacă nu arăt nimic — el crede că îmi este bine.
Am început să pășesc cu grijă, să cântăresc fiecare cuvânt. Să nu mai ating subiectul. Să nu mai pornesc discuții „despre noi”. Să nu mă mai apropii noaptea — poate iar va simți presiune.
Și el s-a schimbat. A devenit mai atent — dar într-un fel tensionat. Ca și cum bifa o listă. Îmbrățișare — bifat. Sărut — bifat. Întrebare „cum ești?” — bifat.
Uneori îi surprindeam privirea — neliniștită. Cercetătoare. Parcă verifica: sunt mulțumită? Nu plâng? Nu sunt dezamăgită?
Iar eu nu mai știam ce expresie ar trebui să am.
Veselă? Calmă? Pătimașă? Recunoscătoare?
Într-o zi mi-a spus:
— Am impresia că niciodată nu sunt suficient.
— Cum adică?
— Așa. Tu vrei mai multă apropiere. Eu încerc. Și după aceea tu plângi. Și eu mă simt… prost.
Am vrut să-l contrazic. Să-i spun că nu e prost. Că nu e vinovat cu nimic. Dar și în mine se adunase prea mult.
— Eu mă simt în plus, — mi-a scăpat. — Ca și cum emoțiile mele te incomodează.
Și-a trecut obosit mâna peste față.
— Pur și simplu nu știu ce să fac cu asta. Când te văd plângând, am impresia că te-am rupt pe dinăuntru.
— Iar eu am impresia că te apăs.
Ne-am privit unul pe altul — doi oameni care vor același lucru. Și amândoi au senzația că fac totul greșit.
Nu există infidelitate.
Nu există trădare.
Nu există țipete.
Există frică.
Lui îi este teamă să nu fie insuficient. Se teme că vârsta, oboseala, munca l-au schimbat, că nu mai este „acela”. Se teme că într-o zi o să mă uit la el cu dezamăgire.
Eu mă tem că sunt prea mult. Prea sensibilă. Prea pretențioasă. Prea flămândă de căldură.
Și fiecare dintre noi încearcă să nu-l rănească pe celălalt — iar tocmai asta lărgește distanța.
Uneori mă gândesc: poate are dreptate? Poate apropierea ar trebui să fie ușoară, luminoasă, fără lacrimi? Poate lacrimile mele sunt semnul că încarc prea mult clipa cu sensuri?
Apoi mă gândesc: dar asta sunt eu. Cu toate reacțiile mele. Cu tot ce s-a adunat în mine în anii aceștia de tăcere.
Și dacă încep să filtrez până și asta — ce mai rămâne?
Nu demult, m-a luat iar în brațe noaptea. Cu grijă. Eu am rămas nemișcată, de teamă să nu stric.
Aș fi vrut să mă întorc spre el. Să mă lipesc de el. Să-i spun: „Sunt aici. Nu te acuz. Eu doar vreau să fiu vie lângă tine”.
Dar am tăcut.
Pentru că nu știam dacă și asta nu se va transforma iar în „toată chestia asta”.
Trăim. Muncim. Vorbim. Râdem la meme-uri. Totul pare normal.
Doar că între noi stă, nevăzută, o singură întrebare: cum să fim apropiați fără să ne rănim?
În povestea asta nu există vinovați. El nu e un monstru rece. Eu nu sunt o femeie nesățioasă.
Suntem doar doi oameni care au uitat cum se vorbește despre ce e mai fragil — și se tem să nu distrugă și ce a mai rămas în picioare.
Uneori mă gândesc că poate timpul va așeza totul la locul lui.
Alteori cred că tocmai timpul va întări totul până la capăt.
Nu știu ce să fac…