Dacă tac — suntem vecini.
Dacă vorbesc — complic lucrurile.
Dacă plâng — „fac ceva greșit”.
Dacă nu arăt nimic — el crede că îmi este bine.
Am început să pășesc cu grijă, să cântăresc fiecare cuvânt. Să nu mai ating subiectul. Să nu mai pornesc discuții „despre noi”. Să nu mă mai apropii noaptea — poate iar va simți presiune.
Și el s-a schimbat. A devenit mai atent — dar într-un fel tensionat. Ca și cum bifa o listă. Îmbrățișare — bifat. Sărut — bifat. Întrebare „cum ești?” — bifat.
Uneori îi surprindeam privirea — neliniștită. Cercetătoare. Parcă verifica: sunt mulțumită? Nu plâng? Nu sunt dezamăgită?
Iar eu nu mai știam ce expresie ar trebui să am.
Veselă? Calmă? Pătimașă? Recunoscătoare?
Într-o zi mi-a spus:
— Am impresia că niciodată nu sunt suficient.
— Cum adică?
— Așa. Tu vrei mai multă apropiere. Eu încerc. Și după aceea tu plângi. Și eu mă simt… prost.
Am vrut să-l contrazic. Să-i spun că nu e prost. Că nu e vinovat cu nimic. Dar și în mine se adunase prea mult.
— Eu mă simt în plus, — mi-a scăpat. — Ca și cum emoțiile mele te incomodează.
Și-a trecut obosit mâna peste față.
— Pur și simplu nu știu ce să fac cu asta. Când te văd plângând, am impresia că te-am rupt pe dinăuntru.
— Iar eu am impresia că te apăs.
Ne-am privit unul pe altul — doi oameni care vor același lucru. Și amândoi au senzația că fac totul greșit.
Nu există infidelitate.
Nu există trădare.
Nu există țipete.
Există frică.
Lui îi este teamă să nu fie insuficient. Se teme că vârsta, oboseala, munca l-au schimbat, că nu mai este „acela”. Se teme că într-o zi o să mă uit la el cu dezamăgire.
Eu mă tem că sunt prea mult. Prea sensibilă. Prea pretențioasă. Prea flămândă de căldură.
Și fiecare dintre noi încearcă să nu-l rănească pe celălalt — iar tocmai asta lărgește distanța.
Uneori mă gândesc: poate are dreptate? Poate apropierea ar trebui să fie ușoară, luminoasă, fără lacrimi? Poate lacrimile mele sunt semnul că încarc prea mult clipa cu sensuri?
Apoi mă gândesc: dar asta sunt eu. Cu toate reacțiile mele. Cu tot ce s-a adunat în mine în anii aceștia de tăcere.
Și dacă încep să filtrez până și asta — ce mai rămâne?
Nu demult, m-a luat iar în brațe noaptea. Cu grijă. Eu am rămas nemișcată, de teamă să nu stric.
Aș fi vrut să mă întorc spre el. Să mă lipesc de el. Să-i spun: „Sunt aici. Nu te acuz. Eu doar vreau să fiu vie lângă tine”.
Dar am tăcut.
Pentru că nu știam dacă și asta nu se va transforma iar în „toată chestia asta”.
Trăim. Muncim. Vorbim. Râdem la meme-uri. Totul pare normal.
Doar că între noi stă, nevăzută, o singură întrebare: cum să fim apropiați fără să ne rănim?
În povestea asta nu există vinovați. El nu e un monstru rece. Eu nu sunt o femeie nesățioasă.
Suntem doar doi oameni care au uitat cum se vorbește despre ce e mai fragil — și se tem să nu distrugă și ce a mai rămas în picioare.
Uneori mă gândesc că poate timpul va așeza totul la locul lui.
Alteori cred că tocmai timpul va întări totul până la capăt.
Nu știu ce să fac…