Durerea ar fi trebuit să ne unească familia, dar în cazul meu a făcut exact opusul. Abia a apucat mama să fie îngropată, că tata a început să facă schimbări pe care nu le așteptam deloc. Dar ceea ce tata nu știa era că mama lăsase o ultimă surpriză.
Aveam 19 ani când a murit mama. S-a întâmplat repede, prea repede. Într-o clipă râdea la un show TV stupid, iar în următoarea nu mai putea ridica lingura. Cancerul nu a așteptat să-și ia rămas bun. Nici tatăl meu.
Mama era tot ce era bun și cald în casa noastră, și oriunde se ducea, Pina o urma. Această mică chiflă franceză era mereu cu ea, umbra ei în blană. Când boala a cuprins-o, Pina abia se îndepărta de patul ei, ghemuindu-se lângă ea, ca și cum ar fi încercat să o țină acolo, doar fiind lângă ea.
Am încercat să fac același lucru, dar, spre deosebire de Pina, trebuia să mănânc, să dorm și să mă prefac că tatăl meu o ștergea deja din viața noastră, chiar înainte să plece.
El nu a iubit-o niciodată – nu așa cum merita ea. Nu l-am văzut niciodată ținând-o de mână, aducându-i flori sau măcar privind-o așa cum ar trebui să o privească un soț. Iar în ultimele zile abia se mai prefăcea.
Când medicii ne-au spus că timpul rămas era doar o chestiune de timp, el a dat doar din cap. Fără lacrimi. Nici o criză de isterie. Doar un semn din cap, ca și cum i s-ar fi spus că mașina de spălat vase trebuie reparată.
„Nu vreau să merg”, am șoptit, apucându-mă de marginea rochiei negre pe care o împrumutasem de la verișoara mea. Mirosea a lavandă și a viața altcuiva.
„Trebuie”, a mormăit tata, aranjându-și cravata în oglinda din hol. Vocea lui era monotonă, de parcă ne-am fi dus la o întâlnire de afaceri, nu la înmormântarea mamei mele.
Am înghițit cu greu. „Pina trebuie să meargă.”
El a suspinat, iritat. „E un câine, nu un om.”
„Era câinele mamei.”
„Iar mama a plecat.”
Aceste cuvinte mi-au tăiat respirația. Am simțit-o pe Pina lipindu-se de piciorul meu, caldă și tremurândă. M-am aplecat să o mângâi după urechi. „Nu plec mult, bine?”
Ea mi-a lins degetele.
Înmormântarea a fost ca o ceață de condoleanțe tăcute și îmbrățișări dure. Străinii îmi spuneau că sunt „foarte puternică”, dar eu nu mă simțeam puternică. Simțeam un gol. Tata aproape că nu vorbea, doar dădea din cap, ca și cum ar fi bifat o listă. Când ne-am întors acasă, și-a scos cravata și a aruncat-o pe masă.
„S-a terminat”, a spus el.
„Ce s-a terminat?”, am izbucnit eu. „Mama abia a murit, iar tu te comporți de parcă…”
„Ca ce?” Se întoarse, cu ochii reci. „Ca și cum ar trebui să merg mai departe? Pentru că trebuie. Și tu la fel.”
Pina scânci la picioarele mele. O luai în brațe, lipindu-mi fața de blana ei. „Mă duc la culcare.”
„Ia chestia asta cu tine”, mormăi el, scoțând o bere din frigider.
În acea noapte, aproape că nu am dormit. Pina s-a ghemuit lângă mine, respirând ușor. Pentru prima dată de când a murit mama, am simțit ceva asemănător siguranței.
Până când a venit ziua următoare.
M-am întors acasă în liniște. Nu se auzeau lăbuțele mici pocnind pe podea. Nu se auzeau sforăiturile entuziaste. Doar sunetul tatălui meu deschizând o altă sticlă de bere.
Ceva nu era în regulă.
„Pina?”, am strigat, aruncând geanta. Inima îmi bătea deja repede. „Pina!”
Nimic.
M-am întors spre tata. Stătea în locul lui obișnuit, cu picioarele pe masă, ochii ațintiți la televizor. De parcă nimic nu se schimbase.
„Unde e Pina?”, am întrebat, cu vocea tremurândă.
Nici măcar nu s-a uitat la mine. „Am scăpat de ea.”
Lumea s-a înclinat. Pielea mi s-a răcit. „Ce?”
„A plecat”, a spus el, sorbind încet din bere. „Nu mai e problema mea.”
Nu puteam respira. Cuvintele nu aveau sens, de parcă ar fi vorbit într-o altă limbă. „Tu… ce vrei să spui, a plecat? Unde este?”
În sfârșit s-a uitat la mine, cu ochii încețoșați. „La adăpost.” A ridicat din umeri, de parcă ar fi vorbit despre un scaun vechi de care nu mai avea nevoie. „Acolo îi va fi mai bine decât în casa mea.”
Corpul meu s-a mișcat mai repede decât creierul meu. Am fugit.
Pe ușă. Pe stradă. La mașina mea.
Abia îmi aminteam drumul. Pina nu petrecuse niciodată o noapte fără mama sau fără mine. Probabil era speriată și dezorientată.
Au trecut câteva ore. Trei adăposturi diferite, până când am găsit-o.
Se ghemui într-un colț al cuștii de oțel, tremurând. Ochii ei mari și întunecați se întâlni cu ai mei, iar ea scânci încet, slab și disperat. Își lipi corpul de gratii, coada bătând slab.
„Pina”, am șoptit.
Femeia de la recepție m-a privit cu un zâmbet trist. „Vă pot ajuta cu ceva?”
„O iau acasă”, am spus, cu vocea tremurândă. „E câinele meu.”
Expresia femeii s-a schimbat. „Îmi pare rău, dar tatăl dumneavoastră a semnat documentele de predare.”
„Și ce dacă?” „Nu avea dreptul să…”
Ea a suspinat. „Din punct de vedere legal, nu mai este a dumneavoastră.” A vorbit mai încet, apoi s-a înmuiat. „Noul proprietar o va lua astăzi.”
Voiam să lupt, să țip, să fac ceva.