Stăteam pe patul fiului meu pierdut, cu tricoul lui mototolit între palme, când profesoara m-a sunat și mi-a spus că, la școală, el lăsase pentru mine ceva.
Băiatul meu nu mai era de câteva săptămâni. Nu-i mai auzisem glasul, nu apucasem să-i mai văd chipul pentru ultima oară — și, dintr-odată, cineva îmi spunea că el încă mai avea cuvinte pentru mine.
Țineam lipit de față tricoul albastru de tabără al lui Andrei când telefonul a început să sune.
Materialul mai păstra, abia simțit, mirosul lui. În ultima vreme, aproape fiecare zi mi-o petreceam în camera lui, printre manuale, adidași, cartonașe cu fotbaliști și o liniște care nu era goală, ci ascuțită, aproape nemiloasă.
Uneori, dimineața, îl vedeam încă în bucătărie, ca într-o amintire vie: aruncând o clătită prea sus în aer și izbucnind în râs când jumătate din ea cădea pe plită. A fost ultima dimineață în care l-am văzut în viață.
Părea obosit, dar zâmbea. Iar când l-am întrebat dacă doarme bine, mi-a spus să nu-mi fac griji.
Andrei se luptase doi ani cu cancerul. Eu și Mihai ne agățaserăm cu toată ființa de speranța că va reuși să treacă peste. De aceea lacul nu ne-a luat doar copilul — ne-a smuls viitorul pe care începuserăm, cu teamă, să ni-l imaginăm.
În dimineața aceea, Andrei plecase cu Mihai și câțiva prieteni la o cabană de pe malul lacului Snagov. După-amiază, soțul meu m-a sunat cu o voce pe care aproape că nu am recunoscut-o. Furtuna venise din senin. Andrei ajunsese în apă. Curentul îl trăsese departe.
Salvatorii l-au căutat zile întregi, dar nu au găsit nimic. Până la urmă, au fost rostite acele cuvinte pe care familiile sunt obligate să le accepte chiar și atunci când nu li s-a îngăduit să-și ia rămas-bun.
Andrei a fost declarat dispărut.
Fără trup. Fără o ultimă privire. Fără despărțire.
Eu m-am frânt cu totul. Am fost ținută sub supraveghere, iar de înmormântare s-a ocupat Mihai, pentru că eu nu eram în stare nici măcar să stau în picioare. Când nu există un adio adevărat, durerea nu se încheie — doar continuă să se învârtă în cerc.
Telefonul a sunat din nou, smulgându-mă din amorțeală. Abia atunci m-am uitat la ecran: doamna Dumitrescu.
Andrei o adora. Datorită ei, matematica devenise materia lui preferată, iar la cină vorbea despre ea mai des decât despre mulți dintre prietenii lui.
— Alo? — vocea mea a ieșit atât de slab, încât aproape nu m-am recunoscut.
— Elena, îmi pare nespus de rău că te sun așa, — a spus ea, cu emoția tremurându-i în glas. — Astăzi am găsit ceva în biroul meu. Cred că trebuie să vii la școală cât mai repede.
— Ce vrei să spui?
— Un plic… cu numele tău pe el. Este de la Andrei.
Am strâns tricoul și mai tare.
— De la Andrei?
— Da. Nu înțeleg cum a ajuns în sertar. Dar este scrisul lui.
Nu mai țin minte cum am închis apelul. Îmi amintesc doar că m-am ridicat prea brusc, iar inima mi-a început să bată parcă undeva în gât.
Am găsit-o pe mama în bucătărie. După înmormântare rămăsese la noi, fiindcă eu aproape că nu mâncam și mă trezeam noaptea strigându-mi copilul.
— Profesoara lui a găsit ceva, — i-am spus. — Andrei mi-a lăsat ceva.
Chipul ei s-a schimbat în felul acela pe care numai o altă mamă îl poate înțelege.
Mihai era la serviciu. După înmormântare, munca devenise ascunzătoarea lui. Pleca devreme, se întorcea târziu și abia dacă vorbea. Nici măcar nu mă lăsa să-l îmbrățișez. Distanța dintre noi nu mai semăna cu o durere obișnuită — părea o ușă încuiată, pentru care eu nu aveam cheie.
La semafor, privirea mi-a căzut pe mica pasăre de lemn care atârna de oglindă. Andrei mi-o dăruise de Ziua Mamei. Aripile erau inegale, ciocul puțin strâmb.
I-am spus atunci că era minunată.
El și-a dat ochii peste cap și a glumit: „Mamă, ești obligată prin lege să spui asta.”
Când am ajuns, școala arăta exact la fel ca întotdeauna. Și, dintr-un motiv pe care nu-l puteam explica, tocmai asta m-a durut și mai tare.
Doamna Dumitrescu mă aștepta lângă secretariat, palidă și tulburată. Cu mâinile tremurânde, mi-a întins un plic alb, obișnuit.
— Era împins tocmai în fundul sertarului, — mi-a spus.
L-am luat cu grijă. Pe față, în scrisul lui Andrei, era așternut un singur cuvânt:
„Mamei”.
Genunchii aproape că mi s-au înmuiat.
M-a condus într-o încăpere liniștită. O masă. Două scaune. O fereastră care dădea spre terenul unde Andrei alergase cândva prin iarbă, convins că eu nu-l privesc.
Am desfăcut plicul încet. Înăuntru era o foaie dictando, împăturită.
În clipa în care i-am văzut scrisul, durerea m-a lovit atât de tare, încât a trebuit să-mi apăs palma pe piept.
„Mamă, am știut că scrisoarea asta va ajunge la tine dacă mi se întâmplă ceva. Trebuie să afli adevărul… despre tata…”
Camera parcă s-a strâns în jurul meu.
Andrei mă ruga să nu mă cert cu Mihai. Mă ruga să-l urmăresc. Să văd totul cu ochii mei. Apoi să caut sub o placă slăbită de lângă măsuța din camera lui.
Nicio explicație.
Doar indicații.
Pentru prima dată de la înmormântare, în mintea mea a apărut îndoiala — scrisă chiar de mâna fiului meu.