I-am mulțumit doamnei Dumitrescu și am ieșit aproape alergând din școală. Pentru o clipă, am vrut să-l sun imediat pe Mihai. Dar scrisoarea era limpede.
Urmărește-l.
Așa că am mers până la biroul lui și am așteptat.
I-am trimis un mesaj: „Ce ai vrea să mănânci la cină?”
După câteva minute mi-a răspuns: „Am o ședință târzie. Nu mă aștepta.”
Stomacul mi s-a strâns dureros.
După douăzeci de minute, a ieșit din clădire și s-a urcat în mașină. Am pornit după el.
După aproape patruzeci de minute, a intrat în parcarea spitalului de copii — același spital în care fusese tratat Andrei. A scos câteva cutii din portbagaj și a intrat.
L-am urmat în tăcere.
Printr-o fereastră îngustă, l-am văzut cum se schimba într-un costum viu colorat și caraghios — salopetă, halat în carouri și un nas roșu de clovn.
Apoi a intrat în secția de pediatrie.
Copiii au început să zâmbească înainte ca el să ajungă la ei. Împărțea jucării, spunea glume, se împiedica intenționat ca să-i facă să râdă.
O asistentă a zâmbit și i-a spus „Profesorul Chicotel”.
Am rămas nemișcată.
Nimic din ceea ce vedeam nu se potrivea cu teama pe care scrisoarea lui Andrei o sădise în mine.
— Mihai, — am rostit încet.
El s-a întors, iar zâmbetul i-a dispărut într-o clipă de pe față.
— Ce faci aici?
— Asta ar trebui să te întreb eu pe tine.
I-am arătat scrisoarea.
Chipul i s-a cutremurat.
— Ar fi trebuit să-ți spun, — a șoptit.
— Atunci spune-mi acum.
Și-a șters ochii.
— Vin aici de doi ani… după serviciu. Mă schimb. Îi fac pe copii să râdă. Pentru Andrei.
Cuvintele acelea s-au prăbușit peste mine ca un val greu.
Mi-a povestit că, într-o zi, Andrei îi spusese că lucrul cel mai greu nu era durerea, ci să vadă cum ceilalți copii se tem.
— Voia ca cineva să-i ajute să zâmbească… măcar pentru o oră.
Iar Mihai devenise acel cineva.
— Nu i-am spus niciodată, — a mărturisit Mihai. — Am vrut să fie pentru el, nu din cauza lui.
Și atunci am înțeles: răceala lui nu fusese respingere.
Ne-am întors acasă împreună.
În camera lui Andrei, Mihai a ridicat placa slăbită. Sub ea se afla o cutiuță.
Înăuntru era o figurină de lemn.
Un bărbat, o femeie și un băiat.
Noi.
Mai era acolo și un bilețel.
„Am vrut doar să vedeți singuri inima tatei… vă iubesc pe amândoi.”
Am citit cuvintele de două ori înainte să pot plânge.
Apoi am plâns amândoi.
Pentru prima dată după înmormântare, Mihai nu s-a mai retras când m-am apropiat de el.
M-a cuprins în brațe.
Ca și cum nu mai avea niciun loc în care să se ascundă.
Mai târziu, mi-a arătat încă ceva — un mic tatuaj cu chipul lui Andrei, chiar deasupra inimii.
— L-am făcut după înmormântare, — mi-a spus. — Nu te lăsam să mă îmbrățișezi pentru că încă se vindeca.
Am râs printre lacrimi.
— Este singurul tatuaj pe care aș putea să-l iubesc vreodată.
Durerea nu a dispărut.
Dar fiul nostru ne-a ajutat, totuși, să ne regăsim.
Iar pentru un băiat de treisprezece ani —
acesta a fost încă un miracol.