Dimineața m-am oprit în fața oglinzii. Din sticlă mă privea o femeie de patruzeci și doi de ani: ochi obosiți, riduri fine lângă gură, îngrijită, dar fără contur. Mă dizolvasem în viața lui, în interesele lui. Nu mai citeam cărți, pentru că el le numea „lecturi plicticoase de pensionare”. Nu mai pictam, spunându-mi mereu că nu am timp. Mă transformasem într-o umbră, într-un fundal comod pentru reușita lui.
Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Radu, simțindu-se probabil vinovat, a început să-mi aducă daruri: un buchet uriaș de trandafiri, o cutiuță cu cercei. Le primeam în tăcere și mă prefăceam că am iertat. Dar înăuntrul meu se rupsese ceva definitiv.
În seara evenimentului, se agita prin dormitor cu butonii, schimba cămăși, se privea în oglindă. Eu îi legam papionul mecanic, ca și cum mâinile mele nu-mi mai aparțineau.
— Cum arăt? a întrebat, admirându-și smochingul impecabil.
— Minunat, am răspuns cu o voce egală.
Mi-a prins privirea în oglindă, iar în ochii lui a licărit o urmă de părere de rău.
— Ioana, să nu te superi, bine? E vorba de afaceri.
Am dat din cap. Când ușa s-a închis în urma lui, m-am dus la fereastră și am urmărit cum mașina lui neagră se îndepărta de bloc. Golul m-a cuprins din toate părțile, dar odată cu el a venit și o ușurare ciudată, ca și cum cineva îmi deschisese colivia pe care singură o construisem.
Mi-am turnat un pahar de vin și am pornit un film vechi, însă gândurile se întorceau mereu la aceleași cuvinte: „provincială”, „străină de lumea lor”, „mă faci de râs”.
A doua zi, scotocind prin lucrurile vechi de pe dulap, am găsit cutia mea de pictură din studenție. Mirosul de uleiuri colorate m-a lovit direct în piept. Pe fundul cutiei erau pensule întărite, tuburi înnegrite și un mic peisaj pe carton, pictat cândva la Sibiu. Am izbucnit în plâns. Nu plângeam numai de supărare, ci pentru mine, pentru fata care visase să fie pictoriță și pe care o schimbasem, fără să-mi dau seama, pe o viață confortabilă.
După ce mi-am șters lacrimile, am luat o hotărâre limpede. La câteva zile distanță am găsit un anunț pentru cursuri într-un mic atelier privat de pictură, deschis în demisolul unei case vechi. Profesoara era doamna Ileana Popescu, o pictoriță în vârstă, membră a Uniunii Artiștilor Plastici, cunoscută printre elevi pentru faptul că „nu înghite curentele moderne”.
Nu i-am spus nimic lui Radu. De trei ori pe săptămână, cât era el la serviciu, luam metroul și mergeam la cursuri. Doamna Ileana era scundă, slabă, cu ochi albaștri pătrunzători și mâini mereu pătate de culoare.
— Uitați tot ce credeați că știți, ne-a spus în prima zi. Aici învățăm să vedem, nu doar să ne uităm. Lumina, umbra, forma, culoarea.
La început, mâinile nu mă ascultau. Pensulele păreau străine, culorile ieșeau tulburi, murdare. Mă enervam, îmi spuneam că voi renunța, dar mirosul de terebentină mă chema înapoi de fiecare dată.
Radu nu observa nimic. Era prins într-un proiect nou, venea târziu acasă și lua cina în fața televizorului. Eu nu-l mai așteptam cu aceeași neliniște. Aveam o viață secretă, numai a mea, plină de mirosuri noi și de sens. Începusem să văd cum cade lumina pe străzi, ce nuanțe au frunzele toamna, cum se schimbă cerul la apus. Lumea devenea din nou adâncă, nu plată.
Într-o zi, doamna Ileana s-a oprit lângă șevaletul meu. Pe pânză era aproape gata o natură statică: mere așezate pe o pânză aspră de in. A privit mult, fără să spună nimic, cu capul ușor înclinat.
— Știți, Ioana, a spus în cele din urmă, dumneavoastră aveți ceva ce nu poate fi predat. Simțiți miezul lucrurilor. În merele astea se află toată greutatea și dulceața verii care pleacă.
Lauda aceea, cea mai mare pe care o primisem de multă vreme, mi-a pus un nod în gât. Pentru prima oară după ani întregi, cineva vedea și prețuia lumea mea lăuntrică, nu doar felul în care țineam casa.
Am început să pictez tot mai mult. Ajungeam la atelier înaintea tuturor și plecam ultima. Lucrările mele prindeau viață, iar ochii mei, pe care îi crezusem stinși, au început să lumineze din nou.
Într-o seară, Radu s-a întors mai devreme decât de obicei și m-a găsit în sufragerie, înconjurată de tablouri.
— Ce-i asta? a întrebat, privind pânzele cu uimire.
— Ale mele, am răspuns fără să mă ridic.
A luat în mână portretul unui portar bătrân, pe care îl întâlnisem în curtea atelierului.
— Tu ai pictat asta? Uimirea i se auzea în glas. Când?
— În ultimele șase luni. Merg la un atelier.
A tăcut. Își muta privirea de pe tablou pe mine, ca și cum mă vedea pentru prima dată.
— Nu e rău, a spus până la urmă. Chiar e talentat. De ce nu mi-ai zis?
— M-ai fi ascultat? am întrebat calm, fără reproș, ca pe o simplă constatare. Erai ocupat.
Atunci Radu a înțeles, poate pentru prima dată, că în anii în care își construise imperiul, lângă el crescuse o lume pe care nu o observase: lumea soției lui.