„Mă faci de râs”, a șoptit el, iar vocea i s-a rupt de parcă vorbele s-ar fi lovit de pereții goi ai holului și s-ar fi întors înapoi. Apoi mi-a interzis să mai vin la petrecerile lui de firmă.
— Iar vechiturile astea? Ioana, ți-am spus să arunci tot ce e pe balcon! Nu trăim într-o groapă de gunoi!
Glasul lui Radu a tăiat liniștea coridorului ca o lamă. Am tresărit, iar din coșul vechi de răchită mi-au alunecat pe podea câteva crenguțe uscate de lavandă. Tocmai mă întorsesem de la casa de la țară, obosită, dar cu sufletul cumva plin: în căsuța rămasă de la părinții mei, undeva prin Prahova, încă simțeam aerul viu al lucrurilor simple.
— Radu, nu sunt vechituri, am spus încet, aplecându-mă să strâng firele parfumate. Sunt amintiri. Voiam să fac săculeți, să miroasă frumos în dulapuri.
— Săculeți? a pufnit el, intrând în sufragerie, smulgându-și cravata scumpă de mătase și aruncând-o pe canapea. Dulapurile noastre miros deja a balsam de rufe de trei sute de lei. Ajunge cu sufletul ăsta de la țară adus în casă. Mâine cheamă niște oameni să golească balconul și să ducă totul la ars.
Am strâns în palmă mănunchiul de lavandă. Mirosea a copilărie, a veri lungi, a mâna mamei. Pentru el nu era decât gunoi. Fără să răspund, am trecut în bucătărie și am pus apa la fiert. Nu mai avea rost să mă cert; de ani de zile, toate discuțiile noastre se terminau la fel. Radu, ajuns sus în lumea afacerilor din construcții, se temea de orice îi amintea de începuturile modeste. Își ridicase în jur o fortăreață din obiecte scumpe, titluri, aparențe și luciu, iar în ea nu încăpeau coșuri împletite, plante uscate și mirosuri de casă veche.
Mă obișnuisem ca părerea mea să nu conteze când se alegea mobila. Mă obișnuisem ca prietenele mele, profesoare sau doctorițe, să nu mai fie invitate, fiindcă „nu se potriveau cu formatul”. Acceptasem, încet și fără zgomot, rolul de umbră frumoasă și tăcută lângă un soț reușit. Doar că uneori, ca atunci, se ridica în mine un val mut de împotrivire.
La cină, Radu era neașteptat de bine dispus și vorbea întruna despre aniversarea holdingului.
— Am rezervat sala mare de la Centrul de Congrese Romexpo. Vin investitori, parteneri, poate trece și primarul pe acolo. Muzică, program, artiști cunoscuți… cel mai important eveniment monden al anului!
Am dat din cap și deja mă vedeam scoțând din husă rochia mea cea mai bună, albastru-închis, pe care el o alesese într-un showroom din București. Aveam să caut pantofii potriviți, să-mi fac părul la salon. Serile acelea încă mă atrăgeau: sentimentul că aparțin, măcar puțin, strălucirii lui, privirea aceea mulțumită pe care o avea când mă prezenta: „Soția mea, Ioana”.
— Mă gândeam deja cu ce să mă îmbrac, am zâmbit. Poate rochia albastră?
Radu a lăsat furculița jos. Ochii i s-au răcit dintr-odată, aspri și măsurători, ca gerul dimineții.
— Ioana, a început el rar, alegându-și cu grijă cuvintele, voiam să vorbim despre asta. De fapt… tu nu vii.
Furculița mea s-a oprit la jumătatea drumului spre gură.
— Cum adică nu vin? am întrebat, convinsă că nu auzisem bine. De ce?
— Pentru că este un eveniment important, a rostit el tăios. Acolo vor fi oameni serioși, iar eu nu-mi permit să-mi pun reputația în pericol.
Ceața din mintea mea s-a risipit brusc și a lăsat loc unei spaime reci.
— Nu înțeleg ce legătură are reputația ta cu mine.
A oftat greu, ca un adult obligat să-i explice unui copil ceva evident.
— Ești o soție bună, o gospodină minunată, dar într-un asemenea cerc nu știi cum să te porți. Ești prea simplă, vorbești altfel, ai un ton nepotrivit. Nu faci diferența între Picasso și Matisse, nici între Chablis și Sauvignon. Data trecută ai stat jumătate de oră și ai vorbit cu soția investitorului despre rețeta ta de plăcintă cu mere. Plăcintă cu mere, Ioana! Femeia aceea se uita la mine cu milă.
Fiecare cuvânt al lui m-a lovit ca o curea. Stăteam nemișcată, incapabilă să clipesc, cu obrajii arzând. Mi-am amintit de seara aceea, când soția investitorului mă întrebase despre ceva făcut în casă, iar eu, bucuroasă că găsisem un subiect firesc, îi răspunsesem cu drag. Aflam acum că fusese o rușine.
— Mă faci de râs, a spus el, iar fraza a căzut peste mine ca o sentință. Te iubesc, dar nu pot permite ca soția mea să pară o provincială printre soțiile partenerilor mei. Ele au terminat SNSPA, conduc galerii, se mișcă în lumea bună. Tu… tu pur și simplu nu ești din lumea asta. Îmi pare rău.
S-a ridicat și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu cina neatinsă și cu viața spartă în două. În urechi îmi suna mereu: „Mă faci de râs”. Cuvintele îmi băteau în tâmple și parcă ardeau tot ce mai rămăsese viu în mine. Cincisprezece ani de căsnicie, un fiu, o casă, toate fuseseră șterse printr-un verdict nemilos. Eram rușinea lui.
În noaptea aceea n-am dormit. Am stat întinsă lângă Radu, care respira adânc, și m-am uitat în tavan, întorcându-mă cu gândul la ziua în care ne cunoscuserăm: el, tânăr inginer, eu, studentă la Pedagogie, amândoi într-un cămin, mâncând cartofi cu tocăniță din conservă și visând. Visul lui se împlinise. Dar al meu?