— Of, Corinuțo… — vocea groasă a lui Dumitru se auzea înfundat, dar fiecare cuvânt cădea în cameră ca o piatră grea. — Nici nu știi cât m-am săturat. De mutra ei acră, de zgârcenia ei nesfârșită. În tine e… viață! Foc! Nu ca nevastă-mea, peștele ăla uscat.
Stăteam cu mâna pe spătarul scaunului și strângeam lemnul atât de tare, încât nu mai simțeam lacul neted sub degete. Nu mă durea. Nici măcar nu mă simțeam rănită.
Era doar o limpezime înghețată: piesa pe care o jucasem treizeci de ani se terminase.
Musafirii se temeau și să se miște. Oamenii stăteau ca bătuți în cuie de scaune. Tot ce se petrecea era atât de rușinos, atât de neverosimil, încât nimeni nu îndrăznea să întrerupă transmisia aceea monstruoasă.
— Când fugim și noi odată la băi? — continuă Dumitru, probabil lipind-o pe cuscră de el. — I-am spus că plec două săptămâni în delegație la Pitești. La fabrică, să reglez niște utilaje. M-a crezut, proasta. A început chiar să-mi pregătească valiza.
Călin, ginerele nostru, stătea cu degetele încleștate de marginea mesei. Fălcile îi tresăreau, iar privirea îi fugea de la fereastră la soția lui care plângea.
— La Pitești? — chicoti Corina. Râsul ei ieși urât, umed, gâlgâit. — Ce drăguț. Important e să iei bani cu tine. Că Gabriela ta tremură pentru fiecare leu, zgârcita. La nunta copiilor a strâns punga, dar sigur ține ea ceva pus deoparte pe sub saltea.
— Îi scot eu de pe card! — pufni soțul meu, plin de sine. — Știu unde și-a notat PIN-ul, în agenda albastră. Uituca bătrână. Iau tot, până la ultimul ban, apoi îi spunem că au intrat escrocii sau că a blocat banca suma. Oricum ea nu pricepe nimic din aplicațiile astea.
Mi-am plimbat încet privirea peste musafiri.
Domnul Petre se uita fix în tavan, de parcă lustra devenise brusc cel mai interesant lucru din lume. Mătușa Niculina își făcea cruce pe furiș, sub masă.
Anca își lăsă încet palmele pe genunchi. Brățara ei lovi marginea farfuriei, iar sunetul acela se auzi aproape ca o împușcătură.
— Și cu apartamentul ce faci? — întrebă lacom Corina. — Mi-ai promis că rezolvi. Călin și Anca se înghesuie în două camere.
— Trec casa de la țară pe numele tău, de formă, stai liniștită. Îi spun Gabrielei că am vândut-o ca să închidem niște datorii, că am avut un accident, ceva. Gabriela înghite. E răbdătoare. Are spinarea moale, se îndoaie cum trebuie.
„Răbdătoare.”
Cuvântul acela rămase suspendat în aerul dens, ca un fum otrăvit.
M-am uitat la mâinile mele. Erau liniștite. Nu tremurau deloc.
Fusesem răbdătoare când el uitase să mă ia de la maternitate. Fusesem răbdătoare cu „ședințele” lui prelungite, după care venea acasă mirosind a coniac ieftin. Fusesem răbdătoare cu reproșurile lui nesfârșite că nu câștig destul, în timp ce eu duceam singură casa, copiii, mâncarea, rufele, totul.
Eu fusesem temelia. Zidul de rezistență pe care se sprijinea clădirea putredă numită „familie”.
Dar temelia crăpase. Iar astăzi, toată construcția trebuia să se prăbușească.
Discuția de pe balcon se transformă în sunete umede, dezgustătoare de sărutări.
— Scârbos, — spuse Anca tare și limpede, în liniștea deplină.
Se ridică de la masă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, întinzându-i rimelul, dar privirea îi era tare, aproape străină. În ea izbucnise furia aceea femeiască ce se trezește atunci când cineva atinge locul cel mai dureros.
— Mamă… — șopti ea, făcând un pas spre mine.
Am ridicat palma, oprind-o. Nu. Acum, orice cuvânt era de prisos. Ar fi stricat momentul.
Pe balcon se auzi mișcare. Probabil răcoarea de toamnă intrase sub rochia subțire a Corinei sau poate focul lor începuse să se stingă.
Clanța ușii balconului se mișcă.
O dată. A doua oară.
Ușa nu se clinti nici măcar un milimetru.
— Ăă? — se auzi mormăitul neclar al lui Dumitru. — Gabi? Deschide! S-a blocat ceva!
Trase mai tare, apoi se împinse cu umărul. Plasticul scârțâi jalnic, dar încuietoarea ținea bine.
Dumitru își lipi fața de geam, turtindu-și nasul, și privi în cameră. Și tocmai atunci văzu tabloul demn de ultima scenă a unei tragedii vechi.
Cincisprezece musafiri stăteau într-o tăcere moartă și se uitau drept la el. Nimeni nu mesteca. Nimeni nu zâmbea. Era privirea unei judecăți colective, care pronunțase deja sentința fără drept de apel.
Călin își privea mama cu atâta dezgust și durere, încât pentru o clipă mi se făcu milă de el. Anca nu-și dezlipea ochii de tatăl ei. Iar eu stăteam în capul mesei și amestecam liniștit, metodic, zahărul într-un ceai demult rece, fără să ridic privirea.
Dumitru încremeni. Ochii i se lărgiră în clipa în care pricepu: nu doar îi vedeau. Auziseră totul.
Corina, care încă nu înțelesese nimic, scoase capul de după umărul lui. Când văzu fața fiului ei, se strânse brusc, de parcă îmbătrânise zece ani pe loc, și începu să alunece încet pe lângă perete, încercând să se ascundă după ghiveciul mare cu ficus.
Dumitru începu să bată cu palma în geam:
— Gabi! Gabriela! E o glumă! Repetam o scenetă pentru aniversare! O farsă! Deschide imediat!