M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Dar nu de ușă, ca să-i las să intre. M-am dus la oberlihtul acela.
Am tras rama spre mine, lărgind crăpătura. Între noi rămânea tot geamul, dar acum se auzea perfect.
— Mitică, — am spus calm, aproape pe un ton de serviciu, ca și cum aș fi dictat o listă de cumpărături. — Îți arunc imediat cheile de la apartament pe geam. Și geaca. Iar la „Piteștiul” tău poți să pleci chiar acum. Buletinul îl ai în buzunar, l-am verificat înainte să bag pantalonii la spălat.
— Doamnă Gabriela, — se ridică Călin. Vocea îi tremura, dar în ea era hotărâre. — Nu vă deranjați. O ia mama cu ea. Mamă! — strigă el spre balcon, fără să se uite măcar la femeia din spatele geamului. — Pregătește-te. Te duc acasă. Și ia-l și pe „tigrul” ăsta, dacă tot îți e atât de drag.
— Gabi, ai înțeles totul greșit! — urlă Dumitru, abia atunci pricepând proporțiile dezastrului. — A fost o greșeală! Lasă-mă să intru!
— Greșeala a fost că te-am răbdat treizeci de ani, — i-am răspuns și am întors clanța.
Ușa se deschise. Dumitru și Corina se prăbușiră aproape în cameră, roșii fie de frig, fie de rușinea care nu mai putea fi spălată niciodată.
— Gabi… — începu Dumitru, întinzând mâna spre mine.
— Cardul l-am blocat acum un minut din aplicație, — l-am întrerupt, privindu-l drept între sprâncene. — Agenda albastră am ars-o în scrumiera din bucătărie. Valiza ți-o fac mâine și ți-o las la ghenă, lângă tomberoane. O ridici singur.
Musafirii începură să se ridice în tăcere, fără niciun cuvânt, împingând scaunele. Se dădeau la o parte, formând un coridor viu al rușinii, de la balcon până la ușa de la intrare.
Dumitru se uită în jur. Nu avea unde să caute sprijin. Până și mătușa lui își întoarse capul, prefăcându-se că îndreaptă marginea feței de masă.
Au mers spre ieșire cocoșați, în clinchet de veselă — Anca aruncase cu toată puterea în perete vaza pe care i-o dăruise cândva soacra ei. Cioburile săriră în toate părțile, ca un foc de artificii în cinstea unei vieți noi.
Când ușa de la intrare s-a trântit în urma lor, în apartament s-a putut respira dintr-odată ușor. Ca și cum cineva ar fi deschis toate ferestrele și ar fi lăsat afară mirosul vechi de mucegai.
M-am întors la locul meu, în capul mesei. Mi-am aranjat coafura, care încă stătea impecabil. Mi-am turnat vin — pentru prima dată în seara aceea nu pentru un toast, nu pentru musafiri, ci pentru mine.
— Ei bine, — am spus, privind oamenii uluiți de la masă. — Gunoiul s-a dus singur afară. Aerul e mai curat, nu-i așa? Iar acum — dansăm! Dați muzica mai tare, dragii mei.
Am luat o înghițitură. Vinul era aspru, dar urma pe care o lăsa era dulce.
Încep o viață nouă, iar în ea nu mai există loc pentru răbdare.
Au trecut șase luni. Apartamentul arată cu totul altfel: am aruncat canapeaua veche pe care Dumitru obișnuia să se lăfăie și am pus în dormitor un tapet deschis, luminos, vesel.
Divorțul s-a încheiat repede. Dumitru aproape că nu s-a opus — îi era prea rușine să apară la tribunal, unde interesele mele erau apărate de propria mea fiică. Casa de la țară am păstrat-o și am trecut-o pe numele nepotului.
Călin nu mai vorbește cu mama lui, în afară de felicitări seci trimise prin mesaje, de sărbători.
Iar eu… Eu am învățat să dansez tango. Și știți ce am descoperit? În dans nu e neapărat nevoie să conduci. Important este să stai sigură pe picioarele tale și să știi exact încotro vrei să mergi.