Soțul meu și cuscră-mea au ieșit pe balcon chipurile „să fumeze”. Am încuiat încet ușa balconului și am oprit muzica. După un minut, toți cei de la masa festivă le-au auzit conversația murdară până la ultimul cuvânt.
În sufragerie era atât de înăbușitor, încât aveam impresia că tapetul avea să se desprindă din clipă în clipă de pe pereți. Cincizeci de ani nu se împlinesc în fiecare zi, iar soțul meu, Dumitru, ținuse morțiș să facem o petrecere „ca lumea”, deși eu îmi dorisem doar o seară liniștită, cu oamenii cei mai apropiați.
— Pentru scumpa mea Gabriela! — Dumitru, roșu la față de la băutură, cu gulerul cămășii desfăcut, ridică paharul aburit. — Pentru femeia care ne ține casa în picioare și care de treizeci de ani îmi suportă firea dificilă!
Vorbea frumos, cu aceeași voce joasă, catifelată, cu care reușise cândva să mă cucerească. Musafirii — o amestecătură gălăgioasă de rude, vecini și colegi — au murmurat aprobator și au ciocnit paharele.
Eu zâmbeam cu zâmbetul acela „de sărbătoare”, pe care îl purtam de ani întregi ca pe o parte obligatorie a ținutei, la fel ca rujul. Îmi strângea puțin obrazul, dar se ținea impecabil.
Doar privirea soțului meu, tulbure și unsuroasă, nu se îndrepta deloc spre mine. Aluneca leneș peste decolteul adânc al rochiei Corinei, cuscră-mea, care stătea exact în fața lui.
Corina, mama ginerelui nostru, Călin, hotărâse în seara aceea, se vedea de la o poștă, să fure toată atenția de la sărbătorită. Rochia cu imprimeu de leopard se întindea primejdios peste formele ei pline, ca și cum se lupta din răsputeri să țină piept unei furtuni.
Ea îi prinse privirea lui Dumitru, își mișcă lent umărul și își aranjă părul ridicat într-un coc prea înalt.
— Vai, parcă nu mi-e bine deloc, — oftă ea tare, fluturând teatral un șervețel de hârtie. — Nu mai e aer aici. Mitică, fii bărbat și condu o doamnă până pe balcon. Că mă rătăcesc prin apartamentul vostru, și nici bricheta nu știu pe unde am pus-o.
Soțul meu sări de pe scaun atât de repede, de parcă avea din nou douăzeci și cinci de ani și cineva îi dăduse startul la o cursă.
— Cu cea mai mare plăcere, Corinuța! — bubui el, cât pe ce să lovească bolul cu salată de boeuf. — Gabi, ieșim numai un minut. Luăm puțin aer și discutăm două-trei lucruri organizatorice despre nunta copiilor.
Am dat încet din cap și am continuat să tai tortul. Dar înăuntru, undeva sub coaste, se aduna deja un nod rece, greu.
Au ieșit, iar eu am observat cum Dumitru a tras ușa balconului cu o grijă exagerată. Voia intimitate deplină. Voia să se rupă complet de zgomotul mesei.
Numai că, așa cum făcea de obicei, nu luase în calcul un amănunt mărunt.
Oberlihtul de sus.
Mecanismul ferestrei termopan era lăsat pe aerisire, însă balamaua veche se lărgise de mult, iar sus rămânea o crăpătură de vreo trei degete bune.
Acustica din curtea noastră interioară, strânsă între blocurile cenușii ridicate pe vremea comunismului, era uimitoare. Orice foșnet de jos, la etajul trei, devenea limpede, iar o voce de pe balcon, lovindu-se de beton, se întorcea în cameră aproape ca printr-un microfon.
M-am ridicat de la masă. Mă mișcam calm, fără grabă, dar în mine se întinsese deja un fir subțire de oțel.
Musafirii erau prinși în discuții și în mâncare, așa că aproape nimeni nu mă urmărea. Combina muzicală urla un șlagăr vechi din anii ’90, acoperind tot ce era în jur.
M-am apropiat de ușa balconului și mi-am pus mâna pe clanța de plastic.
O singură mișcare scurtă, dură, în jos.
Limba broaștei a făcut un clic abia auzit și a intrat în locaș, blocând ușa ca într-un seif. Din afară nu mai putea fi deschisă — acolo nu exista clanță, era sistem de protecție pentru copii.
M-am întors spre combina muzicală. Degetul meu apăsă butonul „Stop”.
Muzica se tăie brusc, ca și cum cineva ar fi retezat dintr-o lovitură vena petrecerii.
— Dragii mei, — vocea mea răsună neașteptat de ferm și acoperi murmurul de la masă. — Vă rog, puțină liniște. Aș vrea să țin un toast. Dar înainte… haideți să ascultăm tăcerea serii. Astăzi va spune mai mult decât orice cuvânt.
Musafirii au încremenit. Mătușa lui Dumitru, doamna Niculina, rămase cu furculița în aer, pe care tremura o felie de castravete murat. Vecinul Petre se opri din mestecat.
În cameră se lăsă o așteptare grea, lipicioasă. Toți se uitau la mine nedumeriți, fără să priceapă de ce oprisem veselia.
Am arătat în tăcere spre partea de sus a ferestrei.
Trei secunde nu s-a întâmplat nimic — doar din bucătărie se auzea zumzetul constant al frigiderului.
Apoi o voce a năvălit în cameră.
Tare, obraznică, amplificată de ecoul betonului și de liniștea neașteptată din apartament.
— Hai aici, tigrule… — glasul Corinei era lunguieț, dulce până la greață. — De ce tremuri? Găina ta proastă îi distrează pe musafiri acolo, oricum ea nu vede mai departe de vârful nasului.
La masă, cineva trase aer în piept cu zgomot. Cred că era cea mai bună prietenă a mea, Ioana.
Anca, fiica mea, care stătea lângă soțul ei, păli într-o singură clipă. Fața i se făcu albă, ca o mască de ceară.
— Of, Corinuțo… — vocea groasă a lui Dumitru se auzea înfundat, dar fiecare cuvânt cădea în cameră ca o piatră grea. — Nici nu știi cât m-am săturat. De mutra ei acră, de zgârcenia ei nesfârșită. În tine e… viață! Foc! Nu ca nevastă-mea, peștele ăla uscat.
Stăteam cu mâna pe spătarul scaunului și strângeam lemnul atât de tare, încât nu mai simțeam lacul neted sub degete. Nu mă durea. Nici măcar nu mă simțeam rănită.
Era doar o limpezime înghețată: piesa pe care o jucasem treizeci de ani se terminase.
Musafirii se temeau și să se miște. Oamenii stăteau ca bătuți în cuie de scaune. Tot ce se petrecea era atât de rușinos, atât de neverosimil, încât nimeni nu îndrăznea să întrerupă transmisia aceea monstruoasă.
— Când fugim și noi odată la băi? — continuă Dumitru, probabil lipind-o pe cuscră de el. — I-am spus că plec două săptămâni în delegație la Pitești. La fabrică, să reglez niște utilaje. M-a crezut, proasta. A început chiar să-mi pregătească valiza.
Călin, ginerele nostru, stătea cu degetele încleștate de marginea mesei. Fălcile îi tresăreau, iar privirea îi fugea de la fereastră la soția lui care plângea.
— La Pitești? — chicoti Corina. Râsul ei ieși urât, umed, gâlgâit. — Ce drăguț. Important e să iei bani cu tine. Că Gabriela ta tremură pentru fiecare leu, zgârcita. La nunta copiilor a strâns punga, dar sigur ține ea ceva pus deoparte pe sub saltea.
— Îi scot eu de pe card! — pufni soțul meu, plin de sine. — Știu unde și-a notat PIN-ul, în agenda albastră. Uituca bătrână. Iau tot, până la ultimul ban, apoi îi spunem că au intrat escrocii sau că a blocat banca suma. Oricum ea nu pricepe nimic din aplicațiile astea.
Mi-am plimbat încet privirea peste musafiri.
Domnul Petre se uita fix în tavan, de parcă lustra devenise brusc cel mai interesant lucru din lume. Mătușa Niculina își făcea cruce pe furiș, sub masă.
Anca își lăsă încet palmele pe genunchi. Brățara ei lovi marginea farfuriei, iar sunetul acela se auzi aproape ca o împușcătură.
— Și cu apartamentul ce faci? — întrebă lacom Corina. — Mi-ai promis că rezolvi. Călin și Anca se înghesuie în două camere.
— Trec casa de la țară pe numele tău, de formă, stai liniștită. Îi spun Gabrielei că am vândut-o ca să închidem niște datorii, că am avut un accident, ceva. Gabriela înghite. E răbdătoare. Are spinarea moale, se îndoaie cum trebuie.
„Răbdătoare.”
Cuvântul acela rămase suspendat în aerul dens, ca un fum otrăvit.
M-am uitat la mâinile mele. Erau liniștite. Nu tremurau deloc.
Fusesem răbdătoare când el uitase să mă ia de la maternitate. Fusesem răbdătoare cu „ședințele” lui prelungite, după care venea acasă mirosind a coniac ieftin. Fusesem răbdătoare cu reproșurile lui nesfârșite că nu câștig destul, în timp ce eu duceam singură casa, copiii, mâncarea, rufele, totul.
Eu fusesem temelia. Zidul de rezistență pe care se sprijinea clădirea putredă numită „familie”.
Dar temelia crăpase. Iar astăzi, toată construcția trebuia să se prăbușească.
Discuția de pe balcon se transformă în sunete umede, dezgustătoare de sărutări.
— Scârbos, — spuse Anca tare și limpede, în liniștea deplină.
Se ridică de la masă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, întinzându-i rimelul, dar privirea îi era tare, aproape străină. În ea izbucnise furia aceea femeiască ce se trezește atunci când cineva atinge locul cel mai dureros.
— Mamă… — șopti ea, făcând un pas spre mine.
Am ridicat palma, oprind-o. Nu. Acum, orice cuvânt era de prisos. Ar fi stricat momentul.
Pe balcon se auzi mișcare. Probabil răcoarea de toamnă intrase sub rochia subțire a Corinei sau poate focul lor începuse să se stingă.
Clanța ușii balconului se mișcă.
O dată. A doua oară.
Ușa nu se clinti nici măcar un milimetru.
— Ăă? — se auzi mormăitul neclar al lui Dumitru. — Gabi? Deschide! S-a blocat ceva!
Trase mai tare, apoi se împinse cu umărul. Plasticul scârțâi jalnic, dar încuietoarea ținea bine.
Dumitru își lipi fața de geam, turtindu-și nasul, și privi în cameră. Și tocmai atunci văzu tabloul demn de ultima scenă a unei tragedii vechi.
Cincisprezece musafiri stăteau într-o tăcere moartă și se uitau drept la el. Nimeni nu mesteca. Nimeni nu zâmbea. Era privirea unei judecăți colective, care pronunțase deja sentința fără drept de apel.
Călin își privea mama cu atâta dezgust și durere, încât pentru o clipă mi se făcu milă de el. Anca nu-și dezlipea ochii de tatăl ei. Iar eu stăteam în capul mesei și amestecam liniștit, metodic, zahărul într-un ceai demult rece, fără să ridic privirea.
Dumitru încremeni. Ochii i se lărgiră în clipa în care pricepu: nu doar îi vedeau. Auziseră totul.
Corina, care încă nu înțelesese nimic, scoase capul de după umărul lui. Când văzu fața fiului ei, se strânse brusc, de parcă îmbătrânise zece ani pe loc, și începu să alunece încet pe lângă perete, încercând să se ascundă după ghiveciul mare cu ficus.
Dumitru începu să bată cu palma în geam:
— Gabi! Gabriela! E o glumă! Repetam o scenetă pentru aniversare! O farsă! Deschide imediat!
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Dar nu de ușă, ca să-i las să intre. M-am dus la oberlihtul acela.
Am tras rama spre mine, lărgind crăpătura. Între noi rămânea tot geamul, dar acum se auzea perfect.
— Mitică, — am spus calm, aproape pe un ton de serviciu, ca și cum aș fi dictat o listă de cumpărături. — Îți arunc imediat cheile de la apartament pe geam. Și geaca. Iar la „Piteștiul” tău poți să pleci chiar acum. Buletinul îl ai în buzunar, l-am verificat înainte să bag pantalonii la spălat.
— Doamnă Gabriela, — se ridică Călin. Vocea îi tremura, dar în ea era hotărâre. — Nu vă deranjați. O ia mama cu ea. Mamă! — strigă el spre balcon, fără să se uite măcar la femeia din spatele geamului. — Pregătește-te. Te duc acasă. Și ia-l și pe „tigrul” ăsta, dacă tot îți e atât de drag.
— Gabi, ai înțeles totul greșit! — urlă Dumitru, abia atunci pricepând proporțiile dezastrului. — A fost o greșeală! Lasă-mă să intru!
— Greșeala a fost că te-am răbdat treizeci de ani, — i-am răspuns și am întors clanța.
Ușa se deschise. Dumitru și Corina se prăbușiră aproape în cameră, roșii fie de frig, fie de rușinea care nu mai putea fi spălată niciodată.
— Gabi… — începu Dumitru, întinzând mâna spre mine.
— Cardul l-am blocat acum un minut din aplicație, — l-am întrerupt, privindu-l drept între sprâncene. — Agenda albastră am ars-o în scrumiera din bucătărie. Valiza ți-o fac mâine și ți-o las la ghenă, lângă tomberoane. O ridici singur.
Musafirii începură să se ridice în tăcere, fără niciun cuvânt, împingând scaunele. Se dădeau la o parte, formând un coridor viu al rușinii, de la balcon până la ușa de la intrare.
Dumitru se uită în jur. Nu avea unde să caute sprijin. Până și mătușa lui își întoarse capul, prefăcându-se că îndreaptă marginea feței de masă.
Au mers spre ieșire cocoșați, în clinchet de veselă — Anca aruncase cu toată puterea în perete vaza pe care i-o dăruise cândva soacra ei. Cioburile săriră în toate părțile, ca un foc de artificii în cinstea unei vieți noi.
Când ușa de la intrare s-a trântit în urma lor, în apartament s-a putut respira dintr-odată ușor. Ca și cum cineva ar fi deschis toate ferestrele și ar fi lăsat afară mirosul vechi de mucegai.
M-am întors la locul meu, în capul mesei. Mi-am aranjat coafura, care încă stătea impecabil. Mi-am turnat vin — pentru prima dată în seara aceea nu pentru un toast, nu pentru musafiri, ci pentru mine.
— Ei bine, — am spus, privind oamenii uluiți de la masă. — Gunoiul s-a dus singur afară. Aerul e mai curat, nu-i așa? Iar acum — dansăm! Dați muzica mai tare, dragii mei.
Am luat o înghițitură. Vinul era aspru, dar urma pe care o lăsa era dulce.
Încep o viață nouă, iar în ea nu mai există loc pentru răbdare.
Au trecut șase luni. Apartamentul arată cu totul altfel: am aruncat canapeaua veche pe care Dumitru obișnuia să se lăfăie și am pus în dormitor un tapet deschis, luminos, vesel.
Divorțul s-a încheiat repede. Dumitru aproape că nu s-a opus — îi era prea rușine să apară la tribunal, unde interesele mele erau apărate de propria mea fiică. Casa de la țară am păstrat-o și am trecut-o pe numele nepotului.
Călin nu mai vorbește cu mama lui, în afară de felicitări seci trimise prin mesaje, de sărbători.
Iar eu… Eu am învățat să dansez tango. Și știți ce am descoperit? În dans nu e neapărat nevoie să conduci. Important este să stai sigură pe picioarele tale și să știi exact încotro vrei să mergi.