Cineva de la masă a tras aer în piept atât de brusc, încât s-a auzit ca un suspin tăiat. Cred că era cea mai bună prietenă a mea, Cristina.
Ioana, fiica mea, care stătea lângă soțul ei, a albit într-o clipă. Chipul ei s-a transformat într-o mască de ceară.
— Of, Rodico… — vocea joasă a lui Viorel se auzea mai înfundat, dar fiecare cuvânt cădea în cameră ca o piatră. — N-ai idee cât m-am săturat. De mutra ei acră, de economiile ei fără sfârșit. Tu ai sânge în tine, femeie… ai foc! Nu ca uscătura mea de acasă.
Stăteam cu mâna pe spătarul unui scaun și strângeam lemnul atât de tare, încât nu mai simțeam lacul neted sub degete. Nu mă durea nimic. Nici măcar nu mă simțeam jignită.
Simțeam doar o limpezime înghețată: piesa pe care o jucasem treizeci de ani se terminase.
Musafirii nu îndrăzneau nici să se miște. Stăteau de parcă cineva îi bătuse în cuie de scaune. Totul era atât de rușinos, atât de ireal, încât nimeni nu avea curajul să întrerupă această transmisiune monstruoasă.
— Când fugim odată la stațiunea aia? — a continuat Viorel, probabil trăgând-o pe Rodica mai aproape. — I-am zis că plec două săptămâni în delegație la Bârlad. La fabrică, chipurile, să reglez niște utilaje. M-a crezut, săraca de ea. A și început să-mi pregătească valiza.
Andrei, ginerele nostru, stătea cu degetele încleștate pe marginea mesei. Maxilarul îi tremura, iar privirea îi alerga de la geam la soția lui, care începuse să plângă fără sunet.
— La Bârlad? — a chicotit Rodica. Râsul ei a ieșit urât, bulbucat, ca dintr-un gât plin de otravă. — Frumos. Important e să iei bani. Că Elena ta tremură pentru fiecare leu, zgârcita. Pentru nunta copiilor s-a zgârcit, dar sigur are ceva pus deoparte prin casă.
— Îi scot eu de pe card! — a pufnit soțul meu, mulțumit de sine. — Știu unde și-a notat PIN-ul, în agenda albastră. Uitucă bătrână. Îi golesc tot, apoi spunem că au fost escroci sau că banca a blocat banii. Oricum nu pricepe nimic din aplicațiile astea.
Mi-am întors încet privirea spre cei de la masă.
Nea Gheorghe se holba în tavan, de parcă lustra devenise brusc cel mai interesant lucru din lume. Tanti Florica își făcea cruci mărunte sub fața de masă.
Ioana și-a coborât încet palmele în poală. Brățara ei a lovit marginea farfuriei, iar sunetul acela mic a semănat, în liniștea aceea, cu o împușcătură.
— Și cu apartamentul ce facem? — a întrebat Rodica lacom. — Ai zis că rezolvi tu. Lui Andrei și Ioanei le e strâmt în două camere.
— O să trec casa de la țară pe numele tău, de formă, stai liniștită. Îi spun Elenei că am vândut-o, că am acoperit niște datorii, că am avut un accident. Elena înghite orice. Ea e răbdătoare. Are spinarea moale, se îndoaie unde trebuie.
„Răbdătoare.”
Cuvântul acela a rămas atârnat în aerul gros ca un fum otrăvit.
M-am uitat la mâinile mele. Erau calme. Nu tremurau deloc.
Fusesem răbdătoare când el uitase să mă ia de la maternitate. Răbdătoare cu „ședințele” lui prelungite, după care mirosea a coniac ieftin. Răbdătoare cu reproșurile nesfârșite că nu câștig destul, în timp ce eu duceam casa, copiii și toate grijile pe umerii mei.
Eu fusesem temelia. Peretele de rezistență pe care se sprijinea construcția aceea putredă numită familie.
Dar temelia crăpase. Iar în seara aceea, tot ce fusese clădit pe ea trebuia să se prăbușească.
Discuția de pe balcon s-a topit în zgomote umede, dezgustătoare, de sărutări.
— Bleah, — a spus Ioana tare și limpede, în liniștea deplină.
S-a ridicat de la masă. Lacrimile îi curgeau pe obraji și îi întindeau rimelul, dar privirea îi era tare, aproape străină. În ea ardea furia aceea femeiască ce se trezește numai când cineva atinge locul cel mai dureros.
— Mamă… — a șoptit ea, făcând un pas spre mine.
Am ridicat palma și am oprit-o. Nu. Acum orice cuvânt ar fi fost de prisos. Ar fi stricat momentul.
Pe balcon s-a auzit foșnet. Poate răcoarea de toamnă îi intrase Rodicăi pe sub rochia subțire, poate curajul lor murdar începuse să se stingă.
Clanța ușii balconului s-a mișcat.
O dată. A doua oară.
Ușa nu s-a clintit nici măcar un milimetru.
— Ăăă? — s-a auzit mormăitul neclar al lui Viorel. — Eleno? Deschide! Cred că s-a blocat!
A tras mai tare, apoi s-a izbit cu umărul. Plasticul a scârțâit jalnic, dar broasca ținea bine.
Viorel și-a lipit fața de geam, strivindu-și nasul, și s-a uitat înăuntru. Exact atunci a văzut tabloul care ar fi meritat ultima scenă a unei tragedii vechi.
Cincisprezece oameni stăteau într-o tăcere moartă și îl priveau drept în ochi. Nimeni nu mesteca. Nimeni nu zâmbea. Era privirea unui tribunal întreg, care dăduse deja verdictul, fără posibilitate de apel.
Andrei își privea mama cu atâta dezgust și durere, încât pentru o clipă mi-a fost milă de el. Ioana nu-și lua ochii de la tatăl ei. Iar eu stăteam în capul mesei și amestecam calm, metodic, zahărul într-un ceai de mult răcit, fără să ridic privirea.
Viorel a înțepenit. Ochii i s-au lărgit când a înțeles: nu doar îi vedeau. Îi auziseră pe amândoi.