Rodica, încă fără să priceapă totul, s-a ițit de după umărul lui. Când a văzut fața fiului ei, s-a strâns brusc, parcă îmbătrânind cu zece ani într-o secundă, și a început să alunece încet pe lângă perete, încercând să se ascundă după ghiveciul cu ficus.
Viorel a început să bată cu palma în geam.
— Elena! Elenuța! A fost o glumă! Repetam o scenetă pentru aniversare! O farsă! Deschide imediat!
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Dar nu de ușă, ca să-i las să intre. M-am dus la oberlichtul acela de sus.
Am tras cadrul spre mine, lărgind crăpătura. Între noi rămânea tot sticla, dar acum se auzea perfect.
— Viorele, — am spus liniștit, aproape pe tonul cu care aș fi dictat lista de cumpărături. — Cheile de la apartament ți le arunc imediat pe geam. Și geaca. Iar în „Bârladul” tău poți pleca chiar acum. Pașaportul îl ai în buzunar, l-am verificat înainte să pun rufele la spălat.
— Doamnă Elena, — s-a ridicat Andrei. Vocea îi tremura, dar în ea se simțea o hotărâre rece. — Nu vă deranjați. Îl ia mama. Mamă! — a strigat el spre balcon, fără să se uite la femeia din spatele geamului. — Pregătește-te. Te duc acasă. Și ia-l și pe „tigrul” ăsta cu tine, dacă tot îți e așa de drag.
— Eleno, ai înțeles totul greșit! — a urlat Viorel, pricepând în sfârșit dimensiunea dezastrului. — A fost o greșeală! Lasă-mă să intru!
— Greșeala a fost că te-am răbdat treizeci de ani, — am răspuns și am întors cheia.
Ușa s-a deschis. Viorel și Rodica aproape s-au prăbușit în cameră, roșii fie de frig, fie de rușinea care nu mai putea fi spălată cu nimic.
— Elena… — a început Viorel, întinzând mâna spre mine.
— Cardul l-am blocat acum un minut din aplicație, — l-am întrerupt, privindu-l drept între sprâncene. — Agenda albastră am ars-o în scrumiera din bucătărie. Valiza ți-o fac mâine și ți-o las lângă ghena de gunoi, lângă tomberoane. O ridici singur.
Musafirii au început să se ridice în tăcere, fără un cuvânt, împingând scaunele în spate. S-au dat la o parte și au format un coridor viu al rușinii, de la balcon până la ușa de la intrare.
Viorel s-a uitat în jur. Nu avea unde să caute sprijin. Până și mătușa lui își întorsese capul, prefăcându-se că aranjează colțul feței de masă.
Au mers spre ieșire cocoșați, în clinchetul vaselor. Ioana aruncase cu toată puterea în perete o vază primită cândva de la soacra ei. Cioburile s-au împrăștiat în toate părțile ca un foc de artificii în cinstea unei vieți noi.
Când ușa de la intrare s-a trântit în urma lor, în apartament s-a putut respira dintr-odată ușor. Ca și cum cineva ar fi deschis toate ferestrele și ar fi lăsat să iasă mirosul unei mucegăieli vechi.
M-am întors la locul meu din capul mesei. Mi-am netezit părul, care, în mod ciudat, se ținea încă impecabil. Mi-am turnat vin — pentru prima dată în acea seară nu pentru un toast, nu pentru musafiri, ci pentru mine.
— Ei bine, — am spus, privind oamenii încă șocați de la masă. — Gunoiul s-a dus singur afară. Aerul e mai curat, nu-i așa? Iar acum — dansăm. Dați muzica mai tare, dragilor.
Am luat o înghițitură. Vinul era aspru, dar gustul de după era dulce.
Începeam o viață nouă, iar în ea nu mai era loc pentru răbdare.
Au trecut șase luni. Apartamentul nu mai semăna cu cel de atunci: am aruncat canapeaua veche pe care Viorel obișnuia să se lăfăie și am pus în dormitor un tapet deschis, luminos, aproape vesel.
Divorțul s-a încheiat repede. Viorel nu s-a împotrivit prea mult — îi era prea rușine să apară în instanță, unde interesele mele erau apărate de fiica mea. Casa de la țară am păstrat-o și am trecut-o pe numele nepotului.
Andrei nu mai vorbește cu mama lui. Îi trimite doar mesaje seci de sărbători.
Iar eu… eu am învățat să dansez tango. Și știți ceva? Am descoperit că într-un dans nu e obligatoriu să conduci. Important este să stai sigur pe picioarele tale și să știi exact încotro vrei să mergi.