Stăteam cu mâna pe spătarul unui scaun și strângeam lemnul atât de tare, încât nu mai simțeam lacul neted sub degete. Nu mă durea nimic. Nici măcar nu mă simțeam rănită.
Era doar o înțelegere limpede, rece ca gheața: spectacolul în care jucasem treizeci de ani se terminase.
Musafirii nu îndrăzneau nici să se miște. Oamenii stăteau de parcă fuseseră bătuți în cuie pe scaune. Totul era atât de rușinos și de neverosimil, încât nimeni nu avea curajul să întrerupă transmisia aceea monstruoasă.
— Când fugim și noi la Băile Herculane? — a continuat Vasile, probabil ținând-o pe cuscră lipită de el. — I-am zis că plec două săptămâni în delegație la Galați. La combinat, să reglez niște utilaje. A crezut proasta. Ba chiar a început să-mi pregătească geamantanul.
Radu, ginerele nostru, stătea cu degetele încleștate de marginea mesei. Maxilarele îi zvâcneau, iar privirea îi fugea de la fereastră la soția lui, care începuse să plângă.
— La Galați? — a chicotit Doina. Râsul ei a sunat urât, gâlgâit. — Ce caraghios. Important e să iei bani la tine. Că Elena ta tremură pentru fiecare leu, zgârcita. Pentru nunta copiilor s-a uitat urât la cheltuieli, dar sigur ține ea ceva ascuns pe sub saltea.
— Scot eu de pe cardul ei! — a pufnit soțul meu, mulțumit de sine. — Știu unde și-a notat codul PIN, în caietul albastru. Bătrână uitucă. Îi iau tot, până la ultimul ban, și după aia îi spunem că au fost niște escroci sau că banca a blocat contul. Oricum nu pricepe nimic din aplicațiile astea.
Mi-am trecut încet privirea peste musafiri.
Domnul Ilie se uita fix în tavan, de parcă lustra devenise brusc cea mai interesantă din lume. Mătușa Aurelia își făcea cruci mici pe sub masă.
Ioana și-a coborât palmele pe genunchi. Brățara ei a lovit marginea farfuriei, iar sunetul acela a răsunat aproape ca o împușcătură.
— Și cu apartamentul cum rămâne? — a întrebat Doina, lacomă. — Mi-ai promis că rezolvi. Radu și Ioana stau înghesuiți în două camere.
— Trec eu casa de la țară pe numele tău, de formă, nu-ți face griji. Îi spun Elenei că am vândut-o ca să acoperim datorii, ceva, că am avut accident. Lenuca înghite orice. E răbdătoare, biata de ea. Are șira spinării moale, se îndoaie cum trebuie.
„Răbdătoare.”
Cuvântul acela a rămas suspendat în aerul gros ca un fum otrăvitor.
M-am uitat la mâinile mele. Erau calme. Nu tremurau deloc.
Fusesem răbdătoare când uitase să vină să mă ia de la maternitate. Fusesem răbdătoare cu „ședințele prelungite”, după care mirosea a coniac ieftin. Fusesem răbdătoare cu reproșurile lui nesfârșite că aduceam prea puțini bani, în timp ce eu țineam singură casa, copiii și toată viața noastră de zi cu zi.
Eu fusesem fundația. Peretele de rezistență pe care stătea construcția aceea putredă numită „familie”.
Dar fundația crăpase. Iar în ziua aceea, toată clădirea trebuia să se prăbușească.
Discuția de pe balcon s-a schimbat în sunete umede, neplăcute, de sărutări.
— Scârbos, — a spus Ioana tare și clar, în liniștea deplină.
S-a ridicat de la masă. Lacrimile îi curgeau pe obraji și îi întindeau rimelul, dar privirea îi era tare, aproape străină. În ochii ei se aprinsese furia aceea femeiască ce se trezește când cineva lovește exact în locul cel mai dureros.
— Mamă… — a șoptit ea, făcând un pas spre mine.
Am ridicat palma, oprind-o. Nu. Acum orice cuvânt era în plus și ar fi stricat momentul.
Pe balcon s-a auzit o mișcare. Probabil răcoarea de toamnă intrase pe sub rochia subțire a Doinei sau poate li se stinsese, în sfârșit, avântul.
Clanța ușii de la balcon a fost trasă.
O dată. A doua oară.
Ușa nu s-a mișcat nici măcar un milimetru.
— Ă? — s-a auzit mormăitul nedeslușit al lui Vasile. — Elena? Deschide! S-a blocat ceva!
A tras mai tare, s-a împins cu umărul în ușă. Plasticul a scârțâit jalnic, dar încuietoarea a rămas neclintită.
Vasile și-a lipit fața de geam, turtindu-și nasul, și a privit înăuntru. Și exact atunci a văzut o imagine demnă de ultima scenă dintr-o tragedie veche.
Cincisprezece musafiri stăteau într-o tăcere moartă și se uitau drept la el. Nimeni nu mesteca. Nimeni nu zâmbea. Era privirea unui tribunal întreg, care dăduse deja verdictul fără drept de apel.
Radu își privea mama cu o scârbă și o durere atât de mare, încât mi s-a făcut, pentru o clipă, milă de el. Ioana nu-și dezlipea ochii de tatăl ei. Iar eu stăteam în capul mesei și amestecam liniștit, metodic, zahărul într-un ceai demult răcit, fără să-mi ridic privirea.
Vasile a încremenit. Ochii i s-au mărit când a înțeles: ei nu doar îi vedeau. Ei auziseră tot.
Doina, care încă nu pricepea nimic, s-a ițit peste umărul lui. Când a văzut fața fiului ei, s-a strâns brusc, de parcă îmbătrânise pe loc zece ani, și a început să alunece încet de-a lungul peretelui, încercând să se ascundă după ghiveciul mare cu ficus.
Vasile a început să bată cu palma în geam:
— Elena! Lenuța! A fost o glumă! Repetam o scenetă pentru aniversare! O farsă! Deschide imediat!
M-am ridicat și m-am dus spre fereastră. Dar nu spre ușă, ca să-i las să intre. M-am apropiat de oberlihtul acela de sus.