Am tras rama spre mine, lărgind fanta. Între noi rămânea în continuare sticla, dar acum se auzea perfect.
— Vasilică, — am spus calm, aproape cu ton de gospodină care dictează lista de cumpărături. — Cheile apartamentului ți le arunc imediat pe geam. Și haina la fel. Iar în „Galațiul” tău poți pleca chiar acum. Pașaportul îl ai în buzunar, am verificat înainte să pun hainele la spălat.
— Doamnă Elena, — s-a ridicat Radu. Vocea îi tremura, dar avea în ea o hotărâre aspră. — Nu vă deranjați. Îl ia mama. Mamă! — a strigat el spre balcon, fără măcar să se uite la femeia din spatele geamului. — Pregătește-te. Te duc acasă. Și ia-l și pe „tigrul” ăsta cu tine, dacă ți-e așa drag.
— Elena, n-ai înțeles nimic! — a urlat Vasile, dându-și în sfârșit seama de proporțiile dezastrului. — E o greșeală! Lasă-mă să intru!
— Greșeala a fost că te-am suportat treizeci de ani, — i-am răspuns și am întors clanța încuietorii.
Ușa s-a deschis. Vasile și Doina au căzut aproape peste prag, roșii fie de frig, fie de rușinea care nu mai putea fi spălată niciodată.
— Elena… — a început Vasile, întinzând mâna spre mine.
— Cardul l-am blocat acum un minut din aplicație, — l-am întrerupt, privindu-l drept între ochi. — Caietul albastru l-am ars în scrumiera din bucătărie. Geamantanul ți-l fac mâine și ți-l las la ghenă, lângă containere. Îl iei singur.
Musafirii au început să se ridice în tăcere, fără un singur cuvânt, împingând scaunele. S-au dat la o parte și au format un coridor viu al rușinii, de la balcon până la ușa de la intrare.
Vasile s-a uitat în jur. Nu avea unde să caute sprijin. Până și mătușa lui de sânge și-a întors capul, prefăcându-se că netezește marginea feței de masă.
Au mers spre ieșire încovoiați, în timp ce din sufragerie a răsunat clinchetul ascuțit al porțelanului — Ioana aruncase cu toată puterea în perete vaza pe care i-o dăruise cândva soacra ei. Cioburile au sărit în toate părțile, ca un foc de artificii în cinstea unei vieți noi.
Când ușa de la intrare s-a trântit în urma lor, în apartament s-a putut respira dintr-odată ușor. Parcă cineva deschisese toate ferestrele și lăsase să iasă mirosul vechi de mucegai.
M-am întors la locul meu, în capul mesei. Mi-am aranjat coafura, care încă se ținea impecabil. Mi-am turnat vin — pentru prima oară în seara aceea nu pentru un toast, nu pentru musafiri, ci pentru mine.
— Ei bine, — am spus, uitându-mă la oamenii uluiți de la masă. — Gunoiul s-a dus singur afară. Aerul e mai curat, nu-i așa? Iar acum — dansăm! Dați muzica mai tare, dragii mei.
Am luat o înghițitură. Vinul era aspru, dar gustul care rămânea după el era dulce.
Încep o viață nouă, iar în ea nu mai există loc pentru răbdare.
Au trecut șase luni. Apartamentul arată cu totul altfel: am aruncat canapeaua veche pe care Vasile obișnuia să se lăfăie și am pus în dormitor tapet deschis la culoare, luminos, vesel.
Divorțul s-a încheiat repede. Vasile aproape că nu s-a împotrivit — îi era prea rușine să apară în instanță, unde interesele mele au fost apărate de fiica mea. Casa de la țară am păstrat-o și am trecut-o pe numele nepotului.
Radu nu mai vorbește cu mama lui. Îi trimite doar mesaje seci de sărbători.
Iar eu… eu am învățat să dansez tango. Și, știți ceva? Am descoperit că într-un dans nu este obligatoriu să conduci. Cel mai important este să stai bine pe picioarele tale și să știi exact încotro vrei să mergi.