În sufragerie se făcuse o căldură apăsătoare, de parcă tapetul urma să se dezlipească singur de pe pereți. Cincizeci de ani nu era o vârstă oarecare, iar soțul meu, Vasile, ținuse morțiș să facem „chef adevărat”, deși eu visasem doar la o seară liniștită, cu câțiva oameni apropiați.
— Pentru draga mea Lenuța! — Vasile, roșu la față de la băutură, cu gulerul cămășii desfăcut, a ridicat paharul transpirat. — Pentru femeia care ne ține casa întreagă și care de treizeci de ani îmi suportă firea asta dificilă!
Vorbea frumos, cu vocea aceea moale, catifelată, cu care mă cucerise cândva. Musafirii — un amestec gălăgios de rude, vecini și foști colegi — au murmurat aprobator și au ciocnit paharele.
Eu zâmbeam cu zâmbetul acela „de ocazie”, pe care îl purtam de atâția ani ca pe ruj: parte obligatorie din chipul meu de sărbătoare. Îmi strângea puțin obrajii, dar stătea la locul lui fără cusur.
Numai privirea soțului meu, lucioasă și pierdută, nu era îndreptată spre mine. Aluneca leneș peste decolteul adânc al rochiei Doinei, cuscră noastră, care stătea chiar în fața lui.
Doina, mama ginerelui nostru, Radu, hotărâse în seara aceea, fără îndoială, că aniversata nu merita să fie singura femeie observată. Rochia cu imprimeu de leopard se întindea peste formele ei pline cu un efort primejdios, ca și cum materialul abia mai ținea piept unei furtuni.
I-a prins privirea lui Vasile, și-a mișcat umerii cu o lentoare studiată și și-a aranjat părul ridicat în coc.
— Vai, parcă nu mi-e bine, — a oftat ea tare, fluturând teatral un șervețel de hârtie. — Nu mai e pic de aer aici. Vasilică, fii bărbat și condu o doamnă pe balcon. Că în apartamentul vostru mă pierd, plus că nici nu mai știu pe unde mi-am pus bricheta.
Soțul meu a sărit de pe scaun atât de repede, de parcă avea iar douăzeci și cinci de ani și cineva îi dăduse startul.
— Cu cea mai mare plăcere, Doina dragă! — a bubuit el, cât pe ce să lovească bolul cu salată de boeuf. — Lenuțo, lipsim un minut. Luăm puțin aer și discutăm două lucruri organizatorice legate de copii.
Am încuviințat încet și am continuat să tai tortul. Dar în mine, undeva sub coaste, începuse deja să se adune un bulgăre rece și greu.
Au ieșit, iar eu am observat cum Vasile a tras ușa balconului cu o grijă neobișnuită. Voia izolare deplină, voia să rupă orice legătură cu zgomotul mesei.
Numai că, așa cum făcea mereu, nu luase în seamă un amănunt mic.
Oberlihtul de sus.
Mecanismul ferestrei din termopan era lăsat pe microventilație, însă balamaua veche se lărgise de mult, iar sus rămânea o fantă de trei degete bune.
Acustica în curtea interioară a blocului nostru vechi, prins între clădiri cenușii și balcoane lipite unul de altul, era uimitoare. Orice foșnet de jos ajungea clar la etajul trei, iar o voce de pe balcon, lovindu-se de beton, se întorcea în cameră aproape ca printr-un microfon.
M-am ridicat de la masă. Mă mișcam liniștit, fără grabă, dar înăuntrul meu se întinsese deja un fir subțire de oțel.
Musafirii erau ocupați cu discuțiile și farfuriile, așa că aproape nimeni nu se uita la mine. Combina muzicală urla un șlagăr vechi din anii nouăzeci și acoperea tot ce se întâmpla în jur.
M-am apropiat de ușa balconului și mi-am așezat mâna pe clanța albă de plastic.
O singură mișcare scurtă, apăsată, în jos.
Limba broaștei a făcut un clic discret și a intrat în locaș, blocând ușa complet. Din afară nu mai putea fi deschisă — nu exista clanță acolo, fusese montată așa pentru copii.
M-am întors spre combina muzicală. Degetul meu a apăsat butonul „Stop”.
Muzica s-a tăiat brusc, ca și cum cineva ar fi retezat dintr-o singură mișcare vena petrecerii.
— Dragii mei, — vocea mea a sunat neașteptat de ferm și a acoperit rumoarea de la masă. — Puțină liniște, vă rog. Aș vrea să spun un toast. Dar înainte… hai să ascultăm tăcerea serii. Astăzi o să spună mai mult decât orice cuvânt.
Musafirii au încremenit. Mătușa lui Vasile, Aurelia, a rămas cu furculița în aer, iar pe ea tremura o felie de castravete murat. Vecinul Ilie s-a oprit din mestecat.
În sufragerie s-a așezat o așteptare grea, cleioasă. Toți mă priveau buimaci, fără să priceapă de ce oprisem veselia.
Am ridicat mâna și am arătat, fără un cuvânt, spre partea de sus a ferestrei.
Trei secunde nu s-a întâmplat nimic — doar din bucătărie se auzea bâzâitul egal al frigiderului.
Apoi o voce a pătruns în cameră.
Puternică, obraznică, umflată de ecoul betonului și de liniștea neașteptată din apartament.
— Hai mai aproape, tigrul meu… — vocea Doinei era lungă și dulce până la greață. — Ce tremuri așa? Găina ta e acolo, îi distrează pe invitați, oricum ea nu vede mai departe de vârful nasului.
Cineva de la masă a tras aer în piept, scurt și tăios. Cred că era Ana, cea mai bună prietenă a mea.
Ioana, fiica mea, care stătea lângă soțul ei, s-a albit într-o clipă. Chipul ei a devenit ca o mască de ceară.
— Of, Doina mea… — vocea joasă a lui Vasile se auzea înfundat, dar fiecare cuvânt cădea în cameră ca o piatră grea. — N-ai idee cât sunt de obosit. De fața ei acră, de veșnica ei socoteală la bani. Tu ai… temperament. Foc! Nu ca uscătura mea de acasă.