Andrei a venit cu mama lui la ușa garsonierei mele și a anunțat că, de acum, urma să locuiască împreună cu noi.
— Mama rămâne la noi o vreme, a spus el, foindu-se stânjenit pe holul îngust, unde abia încăpeau două persoane. I s-a spart o țeavă în apartament, iar reparațiile o să dureze. Nu poate să stea pe drumuri, nu?
Elena a rămas nemișcată, cu prosopul încă în mâini, abia ieșită de la duș. Părul ud îi lipise gulerul halatului vechi de umeri. În spatele lui Andrei stătea mama lui, Maria, ținând strâns două valize uriașe și o cutie legată cu sfoară, de parcă venise pentru o mutare în toată regula, nu pentru câteva zile.
— Bună, draga mea, a ciripit Maria, veselă, ca și cum nu observase fața împietrită a Elenei. Să nu-ți faci griji, nu stau mult. Doar până termină instalatorii. O lună, poate două, cel mult.
O lună? Două? Într-o garsonieră de treizeci de metri pătrați, unde bucătăria era cât o debara, iar în baie trebuia să te întorci cu grijă ca să nu lovești cada sau chiuveta? Elena a simțit cum i se strânge pieptul.
— Maria, mă bucur să te văd, a spus ea, lipindu-și un zâmbet pe față ca să nu i se vadă panica. Dar ești sigură că o să-ți fie bine aici? Poate are vreo prietenă loc liber câteva săptămâni?
— Vai, nu fi copil, dragă, a făcut Maria cu mâna, intrând deja în casă. Prietenele de vârsta mea? Cele care mai sunt în viață abia se descurcă singure. Și, sincer, nu-mi place să deranjez pe nimeni.
Pe noi, însă, poți să ne deranjezi, a vrut Elena să spună. Dar și-a mușcat limba.
— Punem bagajele aici, a zis Andrei, arătând spre colțul de lângă bibliotecă. Tu dormi pe canapea. Eu și Elena ne descurcăm pe patul pliant.
— Nici vorbă! s-a indignat Maria imediat. Eu dorm pe patul pliant. Voi doi aveți nevoie de un pat ca lumea.
— Mamă, știi că te doare spatele. Nu poți dormi acolo, a spus Andrei cu un ton care nu lăsa loc de discuții.
Elena îi privea fără să scoată un cuvânt, simțindu-se ca o străină într-un loc care, de fapt, era al ei. Garsoniera îi fusese lăsată de bunica înainte ca ea și Andrei să se căsătorească. Dar în clipa aceea, acest amănunt părea să nu mai conteze pentru nimeni. Andrei hotărâse deja. Fără să o întrebe. Fără să o pregătească.
— Fac un ceai, a spus ea, retrăgându-se în bucătăria minusculă, unde frigiderul, aragazul și masa pentru două persoane păreau îngrămădite unul peste altul. Maria, probabil ți-e foame după drum.
— Nu te agita, am mâncat ceva în autocar, a răspuns Maria, începând să scoată lucruri din valiză direct pe fotoliu. Dar spune-mi, cum vă descurcați voi aici? Andrei zice că e bine, însă eu văd cât e de strâmt. Ar cam fi timpul să vă luați o locuință mai mare.
Elena și-a apăsat buzele una de alta. Banii erau mereu o rană deschisă. Și ea, și Andrei visau la un apartament adevărat, cu dormitor separat și o bucătărie în care să poți respira, dar salariul lui de mecanic auto și venitul ei de învățătoare abia le ajungeau de la o lună la alta. Un credit pentru casă nici nu intra în discuție.
— Mamă, am mai vorbit despre asta, a oftat Andrei. Nu e momentul.
— Și când o să fie? Maria a clătinat din cap. Tu ai treizeci și doi de ani, Elena are douăzeci și opt. Ar trebui să vă gândiți la copii. Unde o să-i creșteți? În cutia asta de chibrituri?
Elena a simțit cum i se aprind obrajii. Copiii erau un alt subiect dureros. Erau căsătoriți de patru ani, iar Maria nu rata nicio ocazie să le amintească faptul că își dorea nepoți.
— Mamă, nu acum, a spus Andrei, aruncându-i Elenei o privire vinovată. Elena a avut o zi lungă, tu abia ai ajuns. Hai să ne liniștim cu toții.
Maria a pufnit, dar nu a mai insistat. A început să-și aranjeze lucrurile, de parcă ar fi fost cea mai firească scenă din lume.
Elena s-a refugiat în bucătărie și a tras aer adânc în piept. Îl iubea pe Andrei. Îl iubea cu adevărat. Dar faptul că el nu știa să-i spună nu mamei lui o scotea din minți. Să o aducă pe Maria în casa lor fără avertisment, fără măcar să-i ceară părerea, era mai mult decât o neglijență.
Apa a început să fiarbă, iar Elena a pregătit ceaiul aproape mecanic. Prin fereastra mică a bucătăriei se vedeau blocurile cenușii, apăsate de un cer greu de octombrie. Priveliștea mohorâtă parcă îi copia starea.
— Elena, dragă, te pot ajuta cu ceva? Vocea Mariei a făcut-o să tresară.
— Nu, mulțumesc, mă descurc, a răspuns Elena, forțând încă un zâmbet. Mă gândeam la ale mele.
— La ce anume? Maria s-a așezat pe un scaun care scârțâia sub ea.
— La școală, a mințit Elena. Am o clasă grea anul acesta. Douăzeci și opt de copii, iar jumătate dintre ei nu ascultă de nimeni.
— Vai, te cred, a oftat Maria. Pe vremea mea, copiii aveau respect pentru cei mari. Acum e numai haos.
Elena nu a răspuns. A turnat ceaiul în căni și a lăsat aburul să-i acopere fața. Maria vorbea mereu despre trecut ca despre o lume perfectă, în care toate femeile erau harnice, toți copiii erau cuminți și toate familiile știau să-și vadă de locul lor. Să o contrazici era inutil.