Andrei și-a adus mama să locuiască în garsoniera mea mică.
— Mama stă la noi o vreme, mi-a spus el, foindu-se stingherit în holul îngust. La ea s-a spart o țeavă și reparațiile o să dureze. Nu pot s-o las pe drumuri, nu?
Ioana a rămas nemișcată, cu prosopul în mâini, abia ieșită de la duș. Părul ud îi lăsa pete întunecate pe umerii halatului vechi. În spatele lui Andrei se afla mama lui, Viorica, ținând strâns două valize uriașe și o cutie legată cu sfoară.
— Bună, draga mea, a spus Viorica veselă, de parcă nu observase uimirea de pe chipul Ioanei. Să nu te îngrijorezi, nu stau mult. Doar până termină instalatorii. O lună, două cel mult.
O lună? Două? Într-o garsonieră de treizeci de metri pătrați, unde bucătăria era cât o debara, iar în baie abia aveai loc să te întorci? Ioana a simțit cum i se strânge pieptul de neliniște.
— Viorica, mă bucur să te văd, a spus ea, forțând un zâmbet și înghițindu-și panica. Dar ești sigură că o să-ți fie bine aici? Poate are loc vreo prietenă de-a ta?
— Vai, nu fi copilă, dragă, a dat Viorica din mână, intrând deja în casă. Prietene la vârsta mea? Cele care mai sunt în viață abia se țin pe picioare. Și apoi, nu vreau să deranjez pe nimeni.
Dar pe noi e în regulă să ne deranjezi? Ioana și-a mușcat limba înainte ca vorbele să-i scape.
— Punem lucrurile aici, a zis Andrei, arătând spre un colț lângă bibliotecă. Tu dormi pe canapea. Eu și Ioana ne descurcăm pe patul extensibil.
— Nici vorbă! s-a umflat Viorica. Eu dorm pe extensibil. Voi doi aveți nevoie de un pat ca lumea.
— Mamă, știi că te doare spatele. Nu poți dormi acolo, a spus Andrei pe un ton hotărât.
Ioana îi privea în tăcere, simțindu-se de parcă intrase într-o casă străină. Tehnic, garsoniera era a ei, moștenită de la bunica înainte să se mărite. Dar în clipa aceea părea că nimeni nu mai ținea cont de asta. Andrei hotărâse deja. Fără s-o întrebe.
— Pun apa la fiert, a murmurat ea, retrăgându-se în bucătăria înghesuită, unde frigiderul, aragazul și masa de două persoane stăteau înghesuite unul în altul. Viorica, sigur ți-e foame după drum.
— Nu te agita, am mâncat ceva în autocar, a răspuns Viorica, începând deja să-și scoată lucrurile pe fotoliu. Spune-mi mai bine cum vă descurcați aici. Andrei zice că toate-s bune, dar eu văd cât e de strâmt. Era timpul să vă mutați într-un apartament mai mare.
Ioana și-a lipit buzele una de alta. Banii erau un subiect dureros. Amândoi își doreau o locuință adevărată, dar între salariul lui Andrei de mecanic auto și leafa ei de învățătoare, abia reușeau să ajungă de la o lună la alta. Un credit pentru casă nici nu intra în discuție.
— Mamă, am mai vorbit despre asta, a oftat Andrei. Nu e momentul.
— Dar când o să fie? Viorica a clătinat din cap. Tu ai treizeci și doi de ani, Ioana are douăzeci și opt. Ar trebui să vă gândiți la copii. Unde o să-i creșteți, în cutia asta de chibrituri?
Obrajii Ioanei au luat foc. Copiii, încă un subiect pe care îl simțea ca pe o rană apăsată mereu. Erau căsătoriți de patru ani, iar Viorica nu rata nicio ocazie să le amintească faptul că voia nepoți.
— Mamă, nu acum, a spus Andrei, aruncându-i Ioanei o privire vinovată. Ioana a avut o zi grea, tu ai fost pe drum. Hai să ne odihnim cu toții.
Viorica a pufnit, dar a renunțat, ocupându-se mai departe de valize.
Ioana s-a refugiat în bucătărie și a tras adânc aer în piept. Îl iubea pe Andrei, îl iubea cu adevărat. Dar felul în care nu reușea niciodată să-i spună nu mamei lui o scotea din minți. S-o aducă pe Viorica acolo pe nepregătite, fără un telefon înainte, fără măcar să întrebe…
Apa a început să fiarbă, iar ea a pregătit ceaiul aproape mecanic. Prin fereastra mică a bucătăriei se vedeau blocurile cenușii, apăsate de un cer greu de octombrie. Priveliștea mohorâtă i se potrivea perfect cu starea.
— Ioana, draga mea, te pot ajuta cu ceva? vocea Vioricăi a făcut-o să tresară.
— Nu, mulțumesc, mă descurc, a zâmbit Ioana forțat. Eram doar cu gândurile mele.
— La ce te gândeai? Viorica s-a așezat pe scaunul șubred.
— La serviciu, a mințit Ioana. Am o clasă dificilă anul acesta. Douăzeci și opt de copii, jumătate fără pic de disciplină.
— Vai, te înțeleg, a țâțâit Viorica. Pe vremea mea, copiii respectau oamenii mari. Acum e numai haos peste tot.
Ioana a tăcut și a turnat ceaiul. Viorica idealiza mereu trecutul și disprețuia prezentul. Nu avea rost să se certe cu ea.
— Mamă, te-ai așezat? Andrei și-a băgat capul pe ușa bucătăriei. A, ceai, perfect. Mâine intru devreme în tură, așa că mă culc.
— Sigur, băiatul mamei, Viorica i-a mângâiat brațul. Odihnește-te. Eu și Ioana mai stăm puțin de vorbă.
Exact asta îmi lipsea.
— E totul bine între voi doi? a întrebat Viorica direct. Andrei zice că da, dar eu simt că ceva nu e în regulă.
— E totul bine, a răspuns Ioana, păstrându-și vocea calmă. Viață de căsnicie, cu lucruri obișnuite.
— Căsnicia trebuie să fie bucurie, a insistat Viorica. A slăbit. Îl hrănești cum trebuie?
— Încerc, Ioana a sorbit din ceai ca să-și ascundă iritarea. Amândoi ajungem târziu acasă. Nu se poate găti serios în fiecare seară.