— Tineretul de azi, a oftat Viorica. Pe vremea mea, femeile țineau și serviciul, și casa. Acum, comenzi, covrigi pe fugă, semipreparate. De-aia e lumea bolnavă.
Ioana și-a înghițit replica. Viorica era în vârstă și trecea printr-o situație grea. Avea să aibă răbdare. Pentru Andrei.
— O să gătesc mai des, a spus ea. Mai ales acum, dacă ești aici. Ce îi plăcea lui Andrei când era copil?
Întrebarea a încântat-o pe Viorica, care a început imediat un monolog de aproape jumătate de oră despre ciorbă de perișoare, friptură la tavă, orez cu lapte și papanași pe care Andrei, chipurile, îi adora. Deși în patru ani de căsnicie el nu pomenise niciodată de ele.
În cele din urmă, invocând oboseala, Ioana s-a retras în baie. A încuiat ușa, s-a așezat pe marginea căzii și a expirat lung. Cum aveau să reziste așa? Unde mai era locul ei?
Când a ieșit, Andrei dormea pe patul extensibil, iar Viorica stătea pe canapea și răsfoia o revistă. Ioana s-a strecurat lângă soțul ei. Se spune că unde-s doi e bine, unde-s trei e înghesuială. Dar înghesuiala asta nu era doar fizică. O sufoca.
Dimineața a fost un dezastru. Baia, abia potrivită pentru o singură persoană, trebuia acum împărțită la trei. Ioana, obișnuită cu dușuri liniștite și cafea băută în tăcere, a trebuit să se adapteze ritmului de om matinal al Vioricăi.
— Ioana, ți-am spălat bluza, a anunțat Viorica la micul dejun. Cea albă, de pe scaun. Era pătată.
— Ce? Ioana aproape s-a înecat cu cafeaua. O pusesem la înmuiat într-o soluție specială! Avea vin roșu pe ea, nu se spală pur și simplu așa!
— Prostii, a zis Viorica, făcând un gest nepăsător. Eu de șaizeci de ani spăl cu detergent și n-am dat greș.
Ioana a fugit în baie. Bluza ei preferată, cumpărată la reducere dintr-un magazin scump, avea acum o pată gălbuie exact acolo unde fusese vinul.
— E totul în regulă? a apărut Andrei. Mama mi-a zis că te-ai supărat pentru bluză. Îți cumpăr eu alta.
— Nu e vorba despre bluză, a șoptit Ioana. E vorba că mama ta îmi atinge lucrurile fără să mă întrebe. Și Andrei… de ce nu m-ai anunțat? Puteam să ne pregătim, să discutăm.
— Îmi pare rău, a spus el, coborând privirea. Știam că ai fi zis nu, așa că n-am întrebat. Dar e temporar, jur.
— Nu mai ești niciodată acasă, i-a spus Andrei după două săptămâni. Mama zice că aseară ai intrat pe ușă la nouă.
— Ședință cu părinții, a răspuns Ioana obosită. De când ține mama ta evidența orelor mele?
— Își face griji, a zis el, cuprinzând-o în brațe. Crede că ne eviți.
— Și nu are dreptate? Ioana l-a privit în ochi. Andrei, eu nu mai pot. Orice fac e analizat, comentat, judecat. Mă simt musafiră în propria mea casă.
— Exagerezi, a încruntat el sprâncenele. Mama încearcă doar să ajute.
— Pe tine, poate. Pe mine, nu. Ioana s-a desprins din brațele lui. Am nevoie de spațiu, Andrei. Să respir. Să fiu eu.
— Și unde ar trebui să se ducă? vocea lui s-a ascuțit. Apartamentul ei nu se poate locui. Ai vrea să-mi dau mama afară?
— Sigur că nu, a clătinat Ioana din cap. Dar puteam găsi alte soluții. Sora ei din Iași. Sau o cameră închiriată.
— Cu ce bani? Andrei a ridicat mâinile neputincios. Abia ne ținem pe linia de plutire.
Ioana n-a mai spus nimic. Banii loveau mereu în același loc sensibil. Andrei era bun, blând, dar fără ambiție, mulțumit să rămână mecanic și să evite orice îi cerea mai mult efort sau risc.
— Bine, a spus ea într-un final. O să suport. Dar vorbește cu mama ta. Spune-i că nu am nevoie să fiu crescută de ea.
El a promis. Dar nu s-a schimbat nimic. Mesele se luau după programul Vioricăi, rufele se spălau când hotăra ea, iar televizorul se deschidea întâi pe știri, apoi pe emisiunile ei.
Picătura care a umplut paharul a venit într-o duminică dimineață. Ioana s-a trezit și a găsit-o pe Viorica scotocind în trusa ei de machiaj.
— Viorica, ce faci acolo? Ioana i-a smuls borseta din mâini.
— A, te-ai trezit, a spus femeia fără nicio urmă de jenă. Căutam doar o cremă de mâini. Mi-a ieșit o iritație.
— Puteai să întrebi, a spus Ioana, luptându-se să rămână calmă. Sunt lucrurile mele.
— Nu mai dramatiza, a pufnit Viorica. Suntem familie. Pe vremea mea nu existau atâtea secrete.
— Pe vremea ta, Ioana a simțit cum i se rupe ultima fărâmă de răbdare, poate era altfel. Eu am limite. Și vreau să fie respectate.
— Egoistă, a țâțâit Viorica. Andrei, auzi cum vorbește nevasta ta cu mine?
Andrei, care stătea pe canapea și privea stânjenit scena, a tușit scurt.
— Mamă, are dreptate. Trebuie să întrebi înainte să-i umbli în lucruri.
— Lucrurile ei? Viorica a făcut ochii mari. Eu sunt din familie!
— Nu e vorba despre cremă, a spus Ioana, epuizată. E vorba despre respect.
— Respect? a râs Viorica scurt. Mofturi moderne. Nu mă mir că se destramă familiile în ziua de azi.
Atunci Ioana a cedat. Trei săptămâni de furie înghițită au izbucnit, dar vocea ei a rămas straniu de liniștită.
— Știi ceva? Ies la plimbare.
S-a îmbrăcat repede, ignorând privirea nedumerită a lui Andrei și buzele strânse ale Vioricăi. Afară, burnița rece de noiembrie se potrivea perfect cu ce simțea. A mers fără direcție, cu un singur gând: să fie departe.
Într-un parc gol, s-a așezat pe o bancă udă. Telefonul a început să vibreze. Andrei. L-a ignorat. Să se îngrijoreze. Să simtă și el, măcar o dată, cum e să nu contezi.
După o oră, a răspuns.
— Ioana, unde ești? vocea lui Andrei suna panicată. A trecut o oră!
— În parc, a spus ea. Mă gândesc.
— La ce?
— La noi, a oftat ea. Nu mai pot, Andrei. Ori pleacă mama ta, ori nu știu ce se va întâmpla mai departe.
— Nu mai face teatru, a izbucnit el. E doar o trusă de machiaj.
— Nu e trusa de machiaj! vocea Ioanei s-a frânt. Mă sufoc. Nu mă mai simt om. Mă simt ca un accesoriu în familia voastră.
— Ce vrei, de fapt? a întrebat el rece.
— O să închiriez o cameră, a spus ea ferm. Până se repară apartamentul mamei tale. După aceea vorbim. Serios. Ca doi adulți.
— Vorbești serios? părea uluit. Pleci pentru asta?
— Nu plec pentru asta, a șoptit ea. Încerc să mă salvez pe mine. Poate și pe noi.
Când a închis, a simțit o ușurare neașteptată. Pentru prima dată după multe săptămâni, luase o hotărâre fără să se îndoaie după dorințele altora.
S-a ridicat de pe bancă. O prietenă avea o cameră liberă după divorț. Nu era mult, dar era un început.
Cât despre Andrei, poate distanța avea să-l facă să vadă ce refuzase să înțeleagă. O căsnicie nu înseamnă mamă și fiu în centru, iar soția pe margine. Înseamnă parteneriat. Înseamnă respect.
Oricum ar fi fost, Ioana nu se mai întorcea acolo. Nu în ziua aceea.