A tras aer în piept.
— Nu știam altfel, a rostit aproape în șoaptă. — Pentru mine existau doar două variante: să urlu sau să tac. Nu exista mijloc. Nimeni nu m-a învățat mijlocul.
S-a întors din nou, a ridicat cutia, a pus mâna pe clanță. Am auzit cum sare mecanismul. Încă o clipă și urma să iasă. Ușa avea să se închidă ca întotdeauna: încet, fără zgomot. Și asta ar fi fost tot.
— Stai, am spus.
S-a oprit. Cu spatele la mine. Nici nu s-a întors.
— Lasă cutia jos.
— Natalia…
— Lasă cutia, Andrei. Te rog.
A lăsat-o. Dar a rămas tot cu fața la ușă. Spatele acela lat, în geaca lui cenușie. Șaisprezece ani mă obișnuisem să-i văd spatele. Întotdeauna se întorcea. Întotdeauna se retrăgea.
— Întoarce-te.
S-a întors. Masca era făcută țăndări. Ce ținuse în el atâția ani ieșea acum afară ca apa pe sub o ușă și nu mai putea opri nimic. Ochii îi erau roșii. Nu umezi — uscați, inflamați, ca ai unui om care n-a dormit de trei nopți. Maxilarul încleștat îi tremura pe sub piele.
— De ce? a întrebat. — Ți-am spus tot. Ce mai vrei?
— Tu ai spus tot. Eu încă nu.
Ne-am așezat la masă, în bucătărie, față în față, cum făcuserăm de o mie de ori.
Și am început să vorbesc. Pentru prima dată în șaisprezece ani nu am mai spus „totul e bine”, nu am mai spus „sunt doar obosită”. Am vorbit ca atunci când deschizi o rană infectată: doare, e urât, dar dacă n-o deschizi, putrezește.
— Știi de ce m-am îndepărtat? Nu fiindcă nu te mai iubeam. Nu fiindcă aveam pe altcineva. Ci pentru că lângă tine mă simțeam invizibilă. Șaisprezece ani invizibilă. Îmbrăcam o rochie și tu spuneai „frumoasă”. Veneam acasă la miezul nopții și tu spuneai „cina e în frigider”. Plângeam în baie și tu rămâneai dincolo de ușă, tăcut. Eu credeam că nu-ți pasă. De rochie, de mine, de lacrimile mele.
— Îmi păsa.
— Acum știu. Acum, după ce ai vorbit. Dar șaisprezece ani n-am știut, Andrei. Pentru că ai tăcut.
— Mi-a fost frică.
— Și mie.
A ridicat privirea.
— De ce ți-a fost frică?
— Să întreb. Să spun: „Andrei, contez pentru tine cu adevărat?” Mi-era teamă să aud „nu”. Sau, și mai rău, să aud „în regulă”. Cuvântul tău care putea însemna orice — de la „te iubesc până la nebunie” până la „mi-e complet indiferent”. Și eu n-am știut niciodată care dintre ele e.
Se uita la mine în tăcere, din obișnuință. Și vedeam cum obișnuința aceea se luptă cu altceva — cu ceea ce lăsase pentru prima dată să iasă și nu mai putea băga la loc.
— Stăteam la ușa băii, a spus încet. — De fiecare dată când plângeai. Stăteam acolo și nu puteam intra. Nu știam ce să fac. Să te iau în brațe? Să spun ceva? Ce? Tata o lua și el în brațe pe mama după ce urla la ea. O mângâia, îi șoptea „iartă-mă”. Și peste o săptămână o lua de la capăt. Eu nu puteam să te ating după durere. În mintea mea, „îmbrățișarea după ce ai rănit” era gestul lui. Așa că stăteam și tăceam. Și mă uram.
— Iar eu te uram pe tine, am spus. — Pentru tăcere. Pentru „în regulă”. Pentru că stăteai la ușă și nu intrai. Zăceam în baie și mă gândeam: mă aude că plâng. Și nu face nimic. Atât de puțin îi pasă, încât nici măcar ușa nu o deschide.
— Nu mi-a fost indiferent.
— Dar eu nu aveam de unde să știu! Nici măcar o dată în șaisprezece ani nu mi-ai spus ce simți. Trăiam cu un om și nu știam dacă mă iubește sau doar mă suportă. Dacă se bucură de mine sau doar s-a obișnuit. Dacă e gelos sau absent. Tu erai un zid. Frumos, sigur, cald — dar tot zid. Iar eu voiam un om.
Mi s-a frânt vocea. N-am vrut să plâng, dar gâtul mi s-a strâns singur și lacrimile au curs iarăși, ca întotdeauna — nepotrivit, urât, fără apărare.
Andrei stătea în fața mea și vedeam că fiecare lacrimă îl lovește. Nu și-a ferit privirea. N-a spus „hai, gata”. Doar a rămas acolo și a primit tot.
— Eu nu știu să fac asta, a spus. — Să vorbesc. Să arăt. Să simt, simt. Dar să pun în cuvinte, nu. Nimeni nu m-a învățat. În casa mea sentimentele arătau așa: tata urlă, mama plânge, apoi liniște, apoi „totul e bine”. Eu am ales liniștea. Am crezut că dacă nu țip, sunt un soț bun. Dacă nu fac scandal, înseamnă că iubesc cum trebuie.
— Nu, Andrei. Asta nu înseamnă că iubești. Asta înseamnă că lipsești. Să nu spargi farfurii — foarte bine. Dar tu nici „te iubesc” nu ai spus. Nu făceai scene, dar nici nu făceai nimic. Nici scandaluri, nici sărbători, nici declarații, nici ieșiri. Nimic. Un gol.
— Am reparat robinetul.
— Ce?
— Robinetul. Priza. Raftul. Broasca. Scaunul. În fiecare zi făceam câte ceva pentru tine, pentru casă. Asta… asta erau cuvintele mele. Am crezut că vezi. Am crezut că, dacă robinetul nu mai curge și raftul stă drept, înseamnă că sunt aici. Lângă tine. Că-mi pasă.
Și deodată mi-am amintit tot. Robinetul care nu mai picura. Raftul pentru cărțile mele, pus perfect la nivel. Geamul care nu mai scârțâia după ce mă plânsesem o singură dată. Broasca schimbată fiindcă cea veche se bloca și „îți era incomod”. O mie de lucruri mici, mute, invizibile. Limba lui. Limba pe care eu nu o știam.