— N-am văzut, am spus. — Nu fiindcă eram oarbă. Ci pentru că așteptam altceva. Vorbe. Îmbrățișări. Gelozie — da, gelozie. Pentru că Elena îmi băgase în cap că gelozia înseamnă dragoste. Și am crezut-o. Iar robinetele și rafturile tale le-am trecut la datorii, nu la iubire.
— Iar eu lacrimile tale le-am trecut la „femeie”, nu la „durere”, a spus el. — Nu le-am citit ca semnal.
Am rămas așa, privind unul spre altul. Doi oameni care trăiseră șaisprezece ani vorbind două limbi diferite.
Tăcerea a fost lungă.
— Și acum? a întrebat el.
— Nu știu.
— Nici eu.
— Atunci asta a fost?
Mă uitam la el. Patruzeci și cinci de ani, fire albe la tâmple, riduri la colțul ochilor nu de la râs, ci de la atâta înfrânare. Mâinile grele, muncite, pe masă.
— Andrei. Noi am divorțat pentru că n-am știut să vorbim. Dacă plecăm acum și continuăm să tăcem, nimic nu se schimbă. Tu vei sta singur și te vei strânge în tine. Eu voi sta singură și voi aduna supărări. Și peste cinci ani poate vom întâlni alți oameni și le vom face același lucru.
— Și ce propui?
Nu știam. Sincer, nu știam. Nu puteam să ne întoarcem înapoi. Nu te poți muta din nou într-o casă din care tocmai ai scos toată mobila. Dar nici să ne despărțim așa, cu o cutie între noi și încă o tăcere, nu mai puteam. Pentru prima dată în șaisprezece ani vorbisem cu adevărat și se dovedise că în spatele zidului nu era gol. Era un om viu.
— Hai să încercăm, am spus. — Nu să ne recăsătorim. Nu să ne întoarcem. Să încercăm altfel. Ca doi străini. Ca și cum abia acum ne-am cunoscut.
— Am fost căsătoriți șaisprezece ani.
— Și în toți anii ăștia nu ne-am spus niciodată adevărul. Asta înseamnă că, într-un fel, chiar am fost străini. Hai să facem cunoștință pe bune. Fără „în regulă”, fără „cina e în frigider”. De la zero.
M-a privit mult timp. Atât de mult, încât am apucat să mă tem că va spune nu. Sau că va spune acel „bine” de-al lui, care nu înseamnă nimic. Sau că nu va spune nimic și va pleca.
— Nu știu cum, a spus. — Ți-am zis. Nu știu să vorbesc. Nu știu să arăt. Nu știu să fiu… așa. Deschis.
— Nici eu nu știu. Nu știu să aud tăcerea. Nu știu să văd dragostea într-un robinet reparat. Nu știu să întreb „ce simți?” în loc de „îți pasă sau nu?”.
— Atunci cum?
— Învățăm. Eu să aud. Tu să vorbești. Amândoi să nu mai tăcem când doare.
Și-a plecat capul. Își freca palmele, cum făcea întotdeauna când era tensionat.
— O să greșesc, a spus încet.
— Și eu. Amândoi o să greșim. Dar măcar cu gura deschisă, nu cu ea închisă.
A zâmbit strâmb pentru prima dată în seara aceea.
— Cu gura deschisă, a repetat. — Asta ar trebui să-mi notez.
A plecat. Și-a închiriat o garsonieră la douăzeci de minute de noi. Eram divorțați oficial, cu acte, ștampile și semnături. Fost soț. Fostă soție.
Dar miercuri seara m-a sunat.
— Natalia. M-am gândit la ceva.
— La ce?
A urmat o pauză. Îi auzeam respirația grea, ca și cum se împotrivea lui însuși.
— Azi ai fost frumoasă. La ședința de la școală. Rochia verde. Îți stă foarte bine. Te-am văzut lângă poartă și n-am avut curaj să vin la tine…
Am rămas cu telefonul în mână și nu știam ce să răspund. Fiindcă în șaisprezece ani de căsnicie îmi spusese „frumoasă” despre rochie. Iar acum îmi spunea „frumoasă” despre mine.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Mi-a fost greu să spun asta, a răspuns. Și a închis.
Am început să ne vedem. Nu ca niște foști. Ca niște noi. Un cuplu straniu: divorțați, cu un copil împreună, cu șaisprezece ani de tăcere în spate și cu prima întâlnire într-o pizzerie de la colț.
— Eu nu mă pricep la întâlniri, a spus el. — Noi ne-am căsătorit prea repede. Am sărit peste partea asta.
— Nici eu nu mă pricep.
— Ei… ce faci?
— În regulă.
Ne-am uitat unul la altul și am izbucnit amândoi în râs, în aceeași clipă. Pentru că „în regulă” era blestemul nostru și parola noastră. Și pentru că încă nu uitaserăm să râdem împreună.
— Fără „în regulă”, am spus.
— Bine. Atunci… prost. Fără tine e prost. Mi-e dor. Apartamentul e gol.
A rostit asta și s-a înroșit. S-a înroșit de-a binelea. Un bărbat de patruzeci și cinci de ani, fostul meu soț, se înroșise ca un puști care spune pentru prima dată unei fete „îmi place de tine”.
— Și mie mi-e rău, am spus. — N-am pentru cine să gătesc.
Au trecut trei luni. Nu ne-am recăsătorit. El locuiește în garsoniera lui, eu în apartamentul nostru, Mara circulă între noi. Ne vedem de două-trei ori pe săptămână. O cină la o cafenea. O plimbare în parc. Un film la care adoarme la jumătate, ca înainte, doar că acum nu mă mai supăr, îi fac o poză și i-o trimit dimineața.
Învață. Încet. Greu. Ca un om care învață să meargă după o fractură. Mă sună seara și spune: „Natalia, azi m-am enervat pe un coleg. Rău. Am vrut să urlu la el. N-am urlat. Dar am vrut.” Asta e forma lui de deschidere — să-mi spună ce a simțit. Nu frumos. Nu elegant. Scurt, frânt, ca și cum ar tăia lemne. Dar spune.
Într-o noapte m-a sunat la unu. M-am speriat, crezând că s-a întâmplat ceva.
— Andrei? Ce e?
— Nimic. Doar… mi-e dor. Am vrut să spun. Tu ai zis să vorbesc când simt ceva. Ei bine. Simt. Mi-e dor. Noapte bună.