Sergiu îi pregătise o surpriză — restaurant rezervat, lumânări, muzică — după două săptămâni în care nu-i vorbise din cauza unei poze puse online. Andrei mă întreba doar: „Vrei să ieșim să mâncăm undeva?” Fără lumânări. Fără muzică. Fără dramă. Doar… undeva.
Mă uitam la cei doi bărbați — Sergiu și Andrei — ca la doi poli opuși. Foc și gheață. Patimă și apă stătută. Dragoste și… ce? Obișnuință? Confort? „Cina e în frigider”?
În al zecelea an eram deja convinsă că nu mă iubește. Nu că nu mă mai iubea. Pur și simplu nu mă iubise niciodată cu adevărat. Se însurase pentru că „venise vremea”. Rămânea pentru că „se obișnuise”. Nu pleca pentru că „de ce să plece?”. Andrei cel stabil, de încredere, previzibil, care nu avea să-și piardă niciodată mințile pentru mine, fiindcă mintea îi trebuia la serviciu.
M-am răcit. M-am tras înapoi. Am încetat să-i mai povestesc despre ziua mea — oricum avea să răspundă „mhm”. N-am mai defilat prin casă în rochii noi — oricum zicea doar „frumoasă”. N-am mai fost eu prima care întindea brațele. De fiecare dată când îl îmbrățișam, iar el răspundea calm, fără grabă, fără foame, aveam impresia că mă bag singură în seamă.
A observat. Bineînțeles că a observat. Dar a tăcut. Pentru că era Andrei. Pentru că la el totul era „în regulă”. Pentru că întrebarea „ce s-a întâmplat?” deschidea posibilitatea unui răspuns cu care poate nu știa ce să facă.
Trăiam alături și tăceam. Doi oameni în același apartament, fiecare în propria tăcere. A lui era veche și comodă, ca o geacă purtată ani la rând. A mea era rece și ascuțită, ca zidul pe care-l ridicam cărămidă cu cărămidă între noi.
În al șaisprezecelea an i-am spus:
— Andrei, vreau să divorțăm.
Stătea la masă și mânca supă. Lingura i s-a oprit la jumătatea drumului. S-a uitat la mine și, pentru o clipă, am văzut în ochii lui ceva ce nu mai văzusem în toți anii aceia. Nu surpriză. Nu furie. Durere. Un fulger scurt, violent. Și imediat după aceea — nimic. A stins-o atât de repede, încât aproape că m-am întrebat dacă n-am visat.
— De ce? a întrebat egal.
— Pentru că nu mă iubești. Și m-am săturat să mă prefac că asta e normal.
A tăcut mult. Și-a terminat supa. A dus farfuria la chiuvetă. A spălat-o.
— Bine, a spus. Dacă așa îți va fi mai bine.
Eu voiam să se ridice, să mă apuce de mâini, să mă privească direct și să spună: „Ai înnebunit? Nu te las să pleci.” Voiam o scenă. Măcar una singură, după șaisprezece ani.
Am divorțat în liniște. Exact cum trăiserăm. Fără farfurii sparte, fără tribunale, fără războaie. Apartamentul a rămas mie, mașina lui. Mara a rămas cu mine, iar în weekend mergea la el. Totul matur. Totul „civilizat”.
Într-o sâmbătă am împărțit lucrurile. A venit cu cutii de carton și și-a strâns lucrurile fără un sunet, cu aceeași grijă ordonată care mă înnebunise mereu. Eu stăteam în bucătărie și îl priveam cum omul cu care îmi petrecusem șaisprezece ani își împachetează viața în cutii.
A luat de pe raft fotografia noastră de la nuntă. A privit-o. A pus-o la loc.
— O las aici, a spus.
— Nu-mi trebuie.
— Să rămână pentru Mara.
A ridicat ultima cutie. A pornit spre ușă. Și deodată s-a oprit. Cu spatele la mine, mare, greu, ținând cartonul în brațe. A rămas nemișcat.
— Andrei?
— Așteaptă. Vreau să-ți spun ceva.
A lăsat cutia jos. S-a întors. Și atunci i-am văzut chipul altfel decât îl știam. Nu calm. Nu neted. Parcă masca pe care o purtase șaisprezece ani se crăpase și prin fisura aceea ieșea tot ce ascunsese dedesubt.
— Tu crezi că mi-a fost indiferent, a spus el. Vocea îi era joasă, strangulată, aproape străină. — Crezi că n-am fost gelos. Că n-am observat. Că nu m-am frământat.
Eu am rămas mută.
— Am fost gelos. Mereu. Pe Dumitru de la contabilitate. Pe Marius, care te-a dus acasă după petrecerea firmei. Pe tipul de la sală care te asigura la aparat. Pe toți cei care se uitau la tine. Pe toți cei cărora le zâmbeai. Timp de șaisprezece ani.
Vorbea și eu nu-i recunoșteam glasul. Nu mai era „mhm”, nu mai era „în regulă”, nu mai era „frumoasă”. Era viu, rupt, bolnav de atâta reținere.
— Știam de Dumitru. Îi vedeam mesajele. De fiecare dată le vedeam. Și de fiecare dată simțeam cum mi se strânge totul înăuntru. Voiam să-ți iau telefonul, să citesc, să te întreb cine este pentru tine. Voiam să fac o scenă. Voiam să urlu, cum urla tata la mama.
S-a oprit. A înghițit cu greu.
— Tata, a continuat, o gelozea pe mama din orice. Pe vecin, pe poștaș, pe prietena ei. În fiecare săptămână izbucnea un scandal. Spărgea vase. Țipa atât de tare, încât eu stăteam cu urechile acoperite de pernă. Mama plângea în baie, apoi ieșea, zâmbea și spunea: „Mă iubește prea mult.” Prea mult. Atât de mult, încât la patruzeci și cinci de ani arăta de șaizeci.
Mă privea și în ochii lui era exact lucrul pe care îl așteptasem toată viața de la el: foc. Durere. Teamă. Tot ceea ce eu luasem drept gol, doar fiindcă el ascunsese atât de adânc, încât la suprafață rămăsese doar tăcerea.
— Mi-am jurat că mai bine mor decât să ajung ca el, a spus. — Mai bine să crezi că nu-mi pasă, decât să devin el. Mai bine să mă părăsești, decât să te frâng. Cum a frânt-o el pe mama.