Andrei nu era gelos. Niciodată. În șaisprezece ani de căsnicie nu izbucnise niciun scandal, nu-mi cotrobăise prin telefon, nu mă întrebase o singură dată „unde ai fost?” cu acel ton apăsat în care, de fapt, nu contează locul, ci bărbatul care ar fi putut fi lângă tine.
Mă întorceam de la petrecerile firmei la unu noaptea, iar el dormea. Sau poate nu dormea, doar stătea întins în liniște, fără să aprindă lumina, fără să se ridice în capul oaselor ca să mă ia la întrebări. Dimineața mă întâmpina la fel ca întotdeauna: „bună dimineața”, ceainicul pus, pâine prăjită pe masă. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Îmi scria un coleg, Dumitru — meme-uri prostești, întrebări de la muncă, uneori doar un „ce faci?”. Telefonul stătea pe masă cu ecranul în sus. Notificările se aprindeau fără rușine: „Dumitru: ))) hahaha, ai văzut asta?”. Andrei trecea pe lângă el, își lăsa privirea o clipă peste mesaj și mergea mai departe. Fără întrebări. Fără „cine e Dumitru ăsta?”. Fără nimic.
Mai rămâneam după program — „ședință”, „deadline”, „fetele m-au chemat la un pahar”. Andrei dădea din cap: „Bine. Cina e în frigider.” Fără ironie. Fără subînțeles. Fără acel „sigur, ședință…” aruncat printre dinți.
Șaisprezece ani. Încredere dreaptă, calmă, totală. Ca un zid care stă în picioare fără să ceară explicații, fără să tremure, fără să scoată un sunet.
Ajunsesem să urăsc zidul acela.
Pentru că Elena, cea mai bună prietenă a mea, trăia altfel.
Soțul ei, Sergiu, era gelos de vibrau geamurile. Un like de la un necunoscut pe rețelele sociale și începea scandalul. Întârzia o jumătate de oră la serviciu și urma interogatoriul. Își lua o rochie nouă și el întreba imediat: „pentru cine te-ai împopoțonat?”. Zâmbea casierului la magazin și el îi arunca: „ce faci, flirtezi de față cu mine?”.
Elena se plângea. La fiecare întâlnire a noastră — la cafea, la vin, la telefon:
— Sergiu iar a făcut circ. Din cauza unei poze din WhatsApp. A urlat patruzeci de minute. Nu mai știu cum să trăiesc așa.
Și apoi, invariabil, adăuga, ca un refren pe care nu-l mai putea opri:
— Dar asta pentru că mă iubește. E nebun, dar mă iubește. Dacă nu m-ar iubi, i-ar fi indiferent.
Eu ascultam. Și o credeam. Mă uitam apoi la Andrei al meu — calm, tăcut, omul care nu-mi controla telefonul și nu întreba niciodată „cine e Dumitru?” — și trăgeam concluzia care mă otrăvea: deci nu-i pasă.
N-a început dintr-odată. În primii ani eram fericită: ce noroc pe mine că am un bărbat normal. Nu un posesiv, nu un control freak, nu un nebun. Avea încredere. Mă respecta. Nu mă sufoca.
Apoi a început să roadă ceva pe dinăuntru. La început abia simțit. Ca un dinte care nu doare de-a binelea, dar pulsează ușor și nu te poți opri să nu-l atingi cu limba.
Fiindcă Elena povestea despre Sergiu și ochii îi luceau. Nu de lacrimi. De altceva. De sentimentul că în viața cuiva ea conta atât de mult, încât omul acela își pierdea mințile din pricina ei. Ridica vocea pentru ea. Trântea uși pentru ea. Stătea nopți întregi fără somn din pricina ei. Ea era centrul lumii cuiva. Epicentrul.
Eu nu eram.
Eu trăiam în liniște. Într-o căsnicie netedă, liniștită, fără zgomot. Nimeni nu țipa, nimeni nu trântea, nimeni nu-și pierdea capul. Totul era corect. Și tocmai corectitudinea aceea mă îngrețoșa.
Am început să-l testez.
Îmbrăcam o rochie nouă — nu pentru birou, nu pentru prietene. Pentru el. Ieșeam în sufragerie, mă învârteam încet.
— Cum e?
— Frumoasă. Îți vine bine.
— Atât?
— Dar ce altceva?
— Nimic…
Eu așteptam să aud: „pentru cine te-ai aranjat?”. Așteptam gelozie, scânteie, măcar ceva care să semene cu focul. Dar el spunea „frumoasă” cu sinceritate și cu aceeași liniște impenetrabilă. Și mie mi se părea prea puțin. Prea puțin, Andrei. Eu nu voiam doar „frumoasă”. Voiam: „ai înnebunit să ieși așa, o să se uite toți bărbații după tine”. Voiam să te tulbure. Voiam să-ți fie teamă că mă pierzi.
Într-o seară am întârziat intenționat două ore. Nu la muncă — eram la Elena. Beam vin și vorbeam. Telefonul îl ținusem pe silențios. Cinci apeluri pierdute — de la mama. De la Andrei, niciunul.
M-am întors acasă la unsprezece. El se uita la televizor. M-a privit, a încuviințat scurt:
— Salut. Ai mâncat?
— Da. Dar tu nu m-ai sunat.
— De ce?
— Adică… am întârziat. Nu te-ai îngrijorat?
A stat puțin pe gânduri. Sincer. Nu se prefăcea, nu poza. Apoi mi-a răspuns:
— Ești om mare. Dacă se întâmpla ceva, mă sunai.
Om mare. M-aș fi sunat. Totul logic. Totul corect. Totul pe lângă mine.
Am început să compar. În fiecare zi. Fiecare discuție cu Elena se transforma într-o comparație. Sergiu îi aducea flori după scandaluri, ca să-și ceară iertare. „Nouăsprezece trandafiri, îți dai seama? Roșii! Și un bilețel: «iartă-mă, sunt prost, te iubesc».” Andrei îmi lua flori o dată pe an, de ziua mea. Lalele. Fără vorbe.
Sergiu îi scrisese Elenei o poezie. Stângace, caraghioasă, plină de greșeli — dar o poezie. Andrei nu scria nimic. Pe felicitări punea: „La mulți ani. Andrei.” Punct. Ca pe o cerere oficială.