— Iar eu n-am luat în seamă lacrimile tale, — a spus el. — Mi-am zis că e ceva feminin. Nu durere. Nu un semnal. Doar ceva feminin.
Stăteam și ne uitam unul la altul. Doi oameni care, șaisprezece ani, vorbiseră limbi diferite.
Tăcerea a fost lungă.
— Și acum? — a întrebat el.
— Nu știu.
— Nici eu.
— Asta înseamnă că s-a terminat?
Mă uitam la el. Patruzeci și cinci de ani, fire albe la tâmple, riduri la colțul ochilor — nu de la râs, ci de la cât se ținuse în frâu. Mâinile mari, muncite, pe masă.
— Radu. Am divorțat pentru că n-am știut să vorbim. Dacă ne despărțim acum și continuăm să tăcem, nu se schimbă nimic. Tu vei sta singur și vei înghiți totul. Eu voi sta singură și mă voi simți rănită. Iar peste cinci ani vom întâlni alți oameni — și vom face cu ei exact același lucru. Dacă îi vom întâlni…
— Și ce propui?
Nu știam. Sincer, nu știam. Nu puteam să ne întoarcem pur și simplu — nu poți intra înapoi într-o casă din care ai scos toată mobila. Dar nici nu mai puteam pleca așa — cu o cutie, cu spatele, în tăcere. Nu mai puteam. Pentru că, pentru prima dată în șaisprezece ani, vorbisem. Și descoperiserăm că în spatele zidului nu era gol. Era un om viu.
— Hai să încercăm, — am spus. — Nu să ne recăsătorim. Nu să ne întoarcem. Să încercăm altfel. De la capăt. Ca doi străini. Ca și cum abia acum ne-am cunoscut.
— Noi am fost căsătoriți șaisprezece ani.
— Și în șaisprezece ani nu ne-am spus niciodată adevărul. Atunci înseamnă că chiar suntem doi străini. Hai să facem cunoștință. Pe bune. Fără „în regulă”, fără „cina e în frigider”. De la zero.
S-a uitat mult la mine — atât de mult, încât am apucat să mă tem: acum o să spună „nu”. Sau o să spună „bine” — veșnicul lui „bine”, care nu înseamnă nimic. Sau o să tacă și o să plece cu lucrurile.
— Nu știu să fac asta, — a spus. — Ți-am zis. Nu știu să vorbesc. Nu știu să arăt. Nu știu să fiu… așa. Deschis.
— Nici eu nu știu. Eu nu știu să aud tăcerea. Nu știu să văd iubirea într-un robinet reparat. Nu știu să întreb „ce simți?” în loc de „îți pasă măcar?”.
— Atunci cum?
— Învățăm. Eu — să aud. Tu — să spui. Amândoi — să nu mai tăcem când doare.
Și-a plecat capul. Își freca palmele — obiceiul lui când era neliniștit.
— O să greșesc, — a spus încet.
— Și eu. Amândoi o să greșim. Dar măcar cu gura deschisă, nu cu ea închisă.
A zâmbit strâmb pentru prima dată în seara aceea. Fără veselie, doar cu un colț al gurii.
— Cu gura deschisă, — a repetat. — Trebuie să-mi notez asta.
A plecat. Și-a închiriat o garsonieră la douăzeci de minute de noi. Eram divorțați. Oficial. Pe acte, cu ștampile. Fost soț și fostă soție.
Dar miercuri seara m-a sunat.
— Ana. M-am gândit la ceva.
— La ce?
A urmat o pauză. Îl auzeam respirând greu, ca și cum se împotrivea singur.
— Azi ai fost frumoasă. La școală, la ședință. Rochia aceea verde. Îți stă foarte bine. Te-am văzut lângă poartă și n-am avut curaj să mă apropii…
Stăteam cu telefonul la ureche și nu reușeam să răspund. Pentru că în șaisprezece ani de căsnicie îmi spusese „frumoasă” despre rochie. Iar acum îmi spunea „frumoasă” mie.
— Mulțumesc, — am zis.
— Mi-a fost greu s-o spun, — a răspuns el. Și a închis.
Am început să ne întâlnim. Nu ca foști — ca doi oameni noi. Un cuplu ciudat: divorțați, cu un copil împreună, cu șaisprezece ani de tăcere în spate — și cu prima întâlnire într-o pizzerie de la colț.
— Eu nu mă pricep la întâlniri, — a spus el. — Noi ne-am căsătorit direct. Am sărit peste partea asta.
— Nici eu.
— Așa… ce faci?
— În regulă.
Ne-am uitat unul la altul și am izbucnit amândoi în râs. Deodată. Pentru că „în regulă” era și blestemul nostru, și parola noastră. Și pentru că nu uitaserăm încă să râdem împreună.
— Fără „în regulă”, — am spus.
— Fără. Atunci… groaznic. Fără tine e groaznic. Mi-e dor. Apartamentul e gol.
A spus asta și s-a înroșit. S-a înroșit. Un bărbat de patruzeci și cinci de ani, fostul meu soț — roșu la față ca un băiat care spune pentru prima oară unei fete „îmi placi”.
— Și mie îmi e groaznic, — am răspuns. — N-am pentru cine găti.
Au trecut trei luni. Nu ne-am recăsătorit. El trăiește în garsoniera lui, eu — în apartamentul nostru, Mara — între noi. Ne vedem de două-trei ori pe săptămână. Cina într-o cafenea. O plimbare în parc. Un film — la jumătate adoarme, ca înainte, doar că acum nu mă mai supăr, îi fac o poză și i-o trimit dimineața.
Învață. Încet, chinuitor, cum înveți să mergi după o fractură. Mă sună seara: „Ana, azi am fost furios pe un coleg. Foarte. Am vrut să țip la el. N-am țipat. Dar am vrut.” Așa se deschide el — povestind ce a simțit. Nu frumos, nu elegant. Scurt, tăios, de parcă ar despica lemne. Dar povestește.
Într-o noapte m-a sunat la unu. M-am speriat — am crezut că s-a întâmplat ceva.
— Radu? Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Doar… mi-e dor. Am vrut să spun asta. Tu ai zis să vorbesc atunci când simt. Ei bine. Simt. Mi-e dor. Noapte bună.
Și a închis. Iar eu am rămas întinsă în întuneric, strângând telefonul la piept și gândindu-mă: un singur apel la unu noaptea înseamnă mai mult decât șaisprezece ani de tăcere. Un singur „mi-e dor” răsună mai tare decât o mie de robinete reparate.