Și eu învăț. Învăț să nu-i completez eu gândurile. Să nu confund tăcerea cu nepăsarea. Să nu iau calmul drept gol. Când tace, îl întreb: „Taci pentru că n-ai ce spune sau pentru că nu poți?” Uneori răspunde: „N-am ce.” Alteori: „Nu pot. Dă-mi timp.” Și îi dau. Și aștept. Și el vorbește. Nu imediat, nu în clipa aceea. Peste o oră, peste o zi, peste o săptămână. Dar vorbește.
Mara se uită la noi și nu înțelege.
— Sunteți divorțați, dar mergeți la întâlniri. Cum vine asta?
— O luăm de la zero, — îi spun.
— Și de ce de la zero? Nu puteți pur și simplu să vă împăcați?
— Nu. „Împăcați”, așa cum eram, înseamnă aceeași tăcere. Nouă ne trebuie altceva.
Ridică din umeri. Are paisprezece ani, încă nu înțelege. O să înțeleagă mai târziu. Sau poate nu — și nici asta nu e o tragedie.
Duminica trecută ne plimbam. Parc, toamnă, frunze. El mergea lângă mine — tăcut, cu mâinile în buzunare. Eu mergeam lângă el — tăcută, cu mâinile în buzunare. Doi oameni care învață din nou să fie împreună — și care, uneori, încă tac. Numai că tăcerea de acum era alta. Nu goală. Nu zid. Ci pauză. Răgaz între niște cuvinte care aveau să vină.
S-a oprit. Și-a scos mâna din buzunar. S-a uitat la a mea — încă ascunsă. L-am văzut cum se adună, cum se hotărăște, cum face un lucru pe care nu-l făcuse timp de șaisprezece ani.
M-a apucat de mână.
Pur și simplu. Fără vorbe. În tăcere. Palma lui — mare, caldă. A strâns ușor, cu grijă, ca atunci când ții ceva ce ți-e teamă să nu spargi.
Eu am strâns înapoi.
Mergeam prin parc ținându-ne de mână. Doi oameni divorțați, de patruzeci și trei și patruzeci și cinci de ani, care învață din nou — să vorbească, să asculte, să rămână unul lângă altul. Nu ca soț și soție — ca doi oameni vii care, în sfârșit, au încetat să se mai ascundă.
Nu mi-a spus „te iubesc”. Poate îmi va spune. Poate nu. Poate că „te iubesc”-ul lui e mâna aceea în mâna mea, în vântul de octombrie, într-un parc în care foșnesc frunzele și nimeni nu se grăbește nicăieri.
Pentru mine e suficient. Deocamdată — suficient. Restul o să vină. Sau poate nu. Dar noi mergem. Împreună. Și asta e deja mai mult decât a fost vreodată.
Mult mai mult.