— Stai, — am spus.
S-a oprit. Tot cu spatele la mine. Nu s-a întors — doar a așteptat.
— Lasă cutia jos.
— Ana…
— Lasă cutia jos, Radu. Te rog.
A lăsat-o. Nu s-a întors — a rămas tot cu fața spre ușă. Spatele lui mare, în geaca gri. Șaisprezece ani mă uitasem la spatele acela. Mereu spatele. Mereu întors.
— Întoarce-te.
S-a întors. Și am văzut — masca se fisurase. Ce ascunsese timp de șaisprezece ani ieșea afară ca apa pe sub ușă, iar el nu mai putea opri nimic. Ochii îi erau roșii. Nu umezi — uscați, inflamați, ca ai unui om care nu doarme de trei nopți. Maxilarul îi era încleștat atât de tare, încât i se mișcau mușchii sub piele.
— De ce? — a întrebat. — Am spus tot. Ce mai vrei?
— Tu ai spus tot. Eu nu.
Ne-am așezat. În bucătărie, unul în fața celuilalt, așa cum făcuserăm de o mie de ori înainte.
Am vorbit. Pentru prima dată în șaisprezece ani — nu „totul e bine”, nu „sunt doar obosită”. Vorbeam cum se sparge un abces: urât, dureros, dar dacă nu-l deschizi, te otrăvește.
— Știi de ce m-am îndepărtat? Nu pentru că nu te mai iubeam. Nu pentru că aveam pe altcineva. Ci pentru că lângă tine mă simțeam invizibilă. Șaisprezece ani — invizibilă. Îmi puneam o rochie și tu spuneai „frumoasă”. Întârziam până la miezul nopții și tu spuneai „cina e în frigider”. Plângeam în baie și tu stăteai la ușă fără să scoți un cuvânt. Eu credeam că nu-ți pasă. Nici de rochie, nici de mine, nici de lacrimile mele.
— Nu mi-a fost indiferent.
— Acum știu. Acum — da. Tocmai mi-ai spus. Dar șaisprezece ani n-am știut asta, Radu. Șaisprezece ani. Pentru că ai tăcut.
— Mi-a fost frică.
— Și mie.
A ridicat ochii.
— De ce ți-a fost frică?
— Să întreb. Să spun: „Radu, chiar contează pentru tine că sunt lângă tine?” Mi-era teamă să aud „nu”. Sau, și mai rău, al tău „în regulă”. Care putea însemna orice — de la „te iubesc nebunește” până la „nu-mi pasă deloc”. Și eu nu știam niciodată care dintre ele era.
Se uita la mine. Tăcut. Din obișnuință. Iar eu vedeam cum obișnuința se lupta în el cu altceva — cu ceea ce ieșise, în sfârșit, la lumină și nu mai putea fi băgat înapoi.
— Stăteam la ușă, — a spus încet. — Când plângeai. De fiecare dată. Stăteam acolo și nu puteam intra. Pentru că nu știam ce să fac. Să te iau în brațe? Să spun ceva? Ce să spun? Tatăl meu o lua și el pe mama în brațe — după ce urla. O mângâia, îi șoptea „iartă-mă”. Și peste o săptămână o lua de la capăt. Eu nu puteam să te îmbrățișez. Pentru că în capul meu „îmbrățișarea după durere” era ceva ce făcea el. Și eu stăteam acolo. Tăceam. Și mă uram.
— Iar eu te uram pe tine, — am spus. — Pentru tăcere. Pentru „în regulă”. Pentru că stăteai la ușă și nu intrai. Zăceam în baie și mă gândeam: aude că plâng. Și nu-i pasă. Atât de puțin îi pasă, încât nici măcar nu deschide ușa.
— Nu mi-a fost indiferent.
— Dar eu nu aveam de unde să știu! Tu nu mi-ai spus niciodată ce simți. Nici măcar o singură dată în șaisprezece ani. Trăiam cu un om și nu știam dacă mă iubește sau doar mă suportă. Dacă se bucură de mine sau doar s-a obișnuit. Dacă e gelos sau dacă-l las rece. Tu erai un zid. Frumos, cald, sigur — dar un zid. Iar eu voiam un om.
Mi s-a frânt vocea. Nu voiam să plâng — dar gâtul mi s-a strâns singur și lacrimile au pornit, ca de obicei, nepotrivit, urât, fără avertisment.
Radu stătea în fața mea. Și vedeam cum fiecare lacrimă de-a mea cade în el ca o lovitură. Nu s-a întors, nu mi-a spus „hai, nu mai plânge”. A stat și s-a uitat. Și a rămas acolo.
— Nu știu, — a spus. — Să vorbesc. Să arăt. Să simt — știu. Să spun — nu. Așa am crescut. La mine în casă emoțiile arătau așa: tata urlă, mama plânge, apoi tăcere, apoi „totul e bine”. Eu am ales tăcerea. Am crezut că, dacă nu urlu, înseamnă că sunt un soț bun. Dacă nu fac scandal, înseamnă că iubesc cum trebuie.
— Nu, Radu. Asta nu înseamnă „cum trebuie”. Asta înseamnă deloc. Să nu țipi nu e iubire. E doar absență. N-ai spart farfurii — bravo. Dar nici „te iubesc” nu mi-ai spus. N-ai făcut scene — dar nici n-ai făcut nimic. Nici scene, nici sărbători, nici ceartă, nici mărturisiri. Nimic. Un gol.
— Eu am reparat robinetul.
— Ce?
— Robinetul. Priza. Polița. Încuietoarea. Scaunul. În fiecare zi făceam ceva — pentru tine, pentru casă. Asta… asta era în locul cuvintelor. Credeam că vezi. Credeam că, dacă robinetul nu mai curge și polița stă dreaptă, înseamnă că sunt aici. Lângă tine. Că-mi pasă.
Mi-am amintit. Robinetul care nu mai picura. Polița pentru cărțile mele — perfect dreaptă. Geamul care nu mai scârțâia la două zile după ce mă plânsesem. Broasca schimbată pentru că cea veche se bloca și „îți era incomod”. O mie de lucruri mărunte — invizibile, tăcute. Limba lui. O limbă pe care eu n-o știam.
— Nu le-am văzut, — am spus. — Nu pentru că eram oarbă. Ci pentru că așteptam altceva. Cuvinte. Îmbrățișări. Gelozie — da, gelozie. Pentru că Ioana spunea că gelozia e iubire. Și eu am crezut-o. Iar robinetele și polițele tale nu le-am pus la socoteală. Mi s-au părut datorie. Ce ține de casă. Nu iubire.