În al zecelea an eram deja convinsă: nu mă iubea. Nu că nu mă mai iubea — pur și simplu nu mă iubise niciodată cu adevărat. Se căsătorise pentru că „așa trebuie”. Rămăsese pentru că „s-a obișnuit”. Nu pleca pentru că „de ce să plece?”. Stabil, sigur, previzibilul meu Radu, care nu avea să-și piardă niciodată capul din cauza mea — pentru că lui îi trebuia capul pentru muncă.
Am devenit mai rece. M-am retras. Am încetat să-i mai povestesc cum mi-a fost ziua — de ce, oricum răspundea „mhm”. Am încetat să mă mai învârt în rochii noi în fața lui — de ce, oricum spunea doar „frumoasă”. Am încetat să-l îmbrățișez prima — pentru că de fiecare dată când mă apropiam de el, iar el mă cuprindea calm, fără grabă, fără pasiune, aveam senzația că mă bag singură unde nu sunt dorită.
A observat. Bineînțeles că a observat. Dar a tăcut. Pentru că era Radu. Pentru că totul era „în regulă”. Pentru că să întrebi „ce s-a întâmplat?” însemna să riști să auzi un răspuns cu care nu știi ce să faci.
Trăiam unul lângă altul și tăceam. Doi oameni în același apartament — fiecare în tăcerea lui. A lui era veche și obișnuită, ca o geacă purtată ani la rând. A mea era rece ca un zid pe care-l ridicam cărămidă cu cărămidă.
În al șaisprezecelea an i-am spus:
— Radu, vreau să divorțăm.
Stătea la masă. Mânca supă. Lingura i s-a oprit la jumătatea drumului. S-a uitat la mine — și în ochii lui am văzut ceva ce nu văzusem în șaisprezece ani. Nu mirare. Nu furie. Durere. Vie, ascuțită, scurtă ca un fulger. Și imediat după aceea — stinsă. A înăbușit-o atât de repede, încât aproape că am crezut că mi s-a părut.
— De ce? — a întrebat egal.
— Pentru că nu mă iubești. Și am obosit să mă prefac că asta e normal.
A tăcut mult. Și-a terminat supa. A pus farfuria în chiuvetă. A spălat-o.
— Bine, — a spus. — Dacă așa îți este mai bine.
Eu voiam să se ridice, să mă apuce de mâini, să mă privească în ochi și să spună: „Ai înnebunit. Nu te las să pleci.” Voiam, în sfârșit, după șaisprezece ani, o scenă adevărată.
Am divorțat în liniște. Exact cum trăiserăm — fără scandaluri, fără vase sparte, fără tribunal pentru împărțirea lucrurilor. Apartamentul — mie, mașina — lui. Mara — cu mine, weekendurile — cu el. Totul matur. Totul „normal”.
Ne-am împărțit lucrurile într-o sâmbătă. A venit cu cutii, și-a adunat lucrurile în tăcere, cu grijă. Eu stăteam în bucătărie și priveam cum omul cu care trăisem șaisprezece ani își împacheta viața în carton.
A luat de pe raft o fotografie — a noastră, de la nuntă. S-a uitat la ea. A pus-o la loc.
— O las ție, — a spus.
— N-o vreau.
— Las-o să stea aici. Pentru Mara.
A pus și ultima cutie la pachet. A ridicat-o. S-a dus spre ușă. Și dintr-odată s-a oprit. Cu spatele la mine — mare, greu, cu cutia în brațe. Stătea și nu spunea nimic.
— Radu?
— Așteaptă. Vreau să-ți spun ceva.
A lăsat cutia jos. S-a întors. Și atunci i-am văzut chipul — nu liniștit, nu neted. Altul. Ca și cum masca pe care o purtase șaisprezece ani se crăpase și tot ce fusese ascuns în spatele ei începea să iasă afară.
— Tu crezi că mi-a fost indiferent, — a spus el. Glasul îi era stins, strâns, de nerecunoscut. — Crezi că n-am fost gelos. Că n-am observat. Că nu m-am frământat.
Am tăcut.
— Am fost gelos. Mereu. Pe Doru de la contabilitate. Pe Marius, care te-a adus cu mașina după petrecerea firmei. Pe tipul de la sală care te ajuta la aparat. Pe toți cei care se uitau la tine. Pe toți cei cărora le zâmbeai. Șaisprezece ani.
Vorbea și eu nu-i recunoșteam vocea. Nu era „mhm”, nu era „în regulă”, nu era „frumoasă”. Era vocea vie, ruptă, bolnavă a unui om care ținuse înăuntru, vreme de șaisprezece ani, ceva ce nu știa să lase să iasă.
— Știam de Doru. Vedeam mesajele. De fiecare dată le vedeam. Și de fiecare dată simțeam cum se strânge totul în mine. Îmi venea să-ți iau telefonul, să citesc, să te întreb cine e pentru tine. Îmi venea să fac scandal. Îmi venea să urlu — cum urla tata la mama.
A tăcut. A înghițit în sec.
— Tatăl meu, — a continuat el, — o bănuia pe mama de orice. De vecin, de poștaș, de prietena ei. În fiecare săptămână era scandal. Spărgea farfurii. Țipa atât de tare, încât eu îmi astupam urechile cu perna. Mama plângea în baie, apoi ieșea zâmbind și spunea: „Doar mă iubește prea mult.” Prea mult. Atât de mult, încât la patruzeci și cinci de ani arăta de șaizeci.
Se uita la mine și în ochii lui era exact ceea ce așteptasem șaisprezece ani. Foc. Durere. Frică. Tot ceea ce eu luasem drept gol, pentru că el ascunsese atât de adânc, încât la suprafață rămăsese doar acel „în regulă”.
— Mi-am jurat că mai bine mor decât să ajung ca el, — a spus. — Mai bine crezi că nu-mi pasă decât să devin el. Mai bine pleci tu, decât să te distrug eu. Așa cum a distrus-o el pe ea.
A înghițit din nou.
— Nu știam altfel, — a spus atât de încet, încât abia l-am auzit. — Eu știam doar două variante: să urlu sau să tac. N-aveam mijloc. Nimeni nu m-a învățat ce e între ele.
S-a întors, a ridicat cutia. Mâna i s-a așezat pe clanță — și am auzit cum sare închizătoarea. Acum avea să deschidă. Să iasă. Ușa avea să se închidă — liniștit, fără trântit, ca întotdeauna. Și gata.