„Mă faci de râs”, a șoptit el, cu vocea tremurândă, ca un ecou rătăcit prin holul gol. Apoi mi-a interzis să mai apar la petrecerile lui de firmă.
— Iar vechiturile astea? Ioana, ți-am spus să golești balconul! Nu trăim într-un depozit de gunoaie!
Glasul lui Vlad m-a străpuns din capătul coridorului. Am tresărit, iar din coșul vechi, împletit din nuiele, au căzut câteva fire uscate de lavandă. Tocmai mă întorsesem de la casa de la țară, mica locuință rămasă de la părinții mei, și eram obosită, dar fericită: acolo încă simțeam viața proaspătă, adevărată.
— Vlad, nu sunt gunoaie, am murmurat, strângând crenguțele parfumate. Sunt amintiri. Voiam să fac săculeți pentru dulapuri.
— Săculeți? a pufnit el, trecând în sufragerie, unde și-a desfăcut cravata scumpă de mătase și a aruncat-o pe canapea. Dulapurile noastre miros deja a balsam de rufe de lux. Nu mai aduce în casă sufletul ăsta de la țară. Mâine cheamă oameni să ia tot de pe balcon și să arunce lucrurile alea.
Am strâns lavanda în palmă. Mirosea a copilărie, a vară, a mâna mamei. Pentru el era doar mizerie. Am intrat tăcută în bucătărie și am pus ibricul pe foc. Să mă cert n-avea rost; de ani întregi discuțiile noastre se terminau la fel. Vlad, ajuns sus în afacerile cu construcții, se temea de tot ce-i amintea de începuturile simple. Își ridicase o fortăreață din bani, statut și luciu, în care nu încăpeau coșuri vechi și plante uscate.
Mă obișnuisem ca părerea mea să nu conteze când se alegea mobila, ca prietenele mele profesoare și doctorițe să nu mai fie invitate, fiindcă „nu se potriveau cu formatul”. Acceptasem rolul de soție frumoasă, dar mută, umbra potrivită lângă un bărbat de succes. Numai că uneori, ca atunci, în mine se ridica o împotrivire grea, fără glas.
La cină, Vlad era bine dispus și povestea despre aniversarea holdingului.
— Am închiriat sala mare de la Centrul de Conferințe din București. Vin investitori, parteneri, poate trece și primarul. Muzică, program, oameni cunoscuți. Evenimentul monden al anului!
Am dat din cap și mi-am imaginat cum voi scoate rochia mea bleumarin, cea cumpărată de el din București, cum voi alege pantofii și îmi voi face părul la salon. Serile acelea încă mă atrăgeau: sentimentul că aparțin puțin strălucirii lui, privirea mândră cu care mă prezenta: „Soția mea, Ioana”.
— Mă gândeam deja ce să port, am zâmbit. Poate rochia bleumarin?
Vlad a lăsat furculița jos. Ochii i s-au răcit brusc, atenți și tăioși.
— Ioana, a început rar, trebuie să vorbim. De fapt… tu nu vei veni.
Furculița mi-a rămas suspendată.
— Cum să nu vin? am întrebat, convinsă că n-am auzit bine. De ce?
— Pentru că e un eveniment important, a spus apăsat. Vor fi oameni serioși acolo și nu-mi pot risca reputația.
Ceața din mintea mea s-a risipit, lăsând loc unei spaime reci.
— Nu înțeleg. Ce legătură are reputația ta cu mine?
A oftat, de parcă îi explica unui copil.
— Ești o soție bună, o gospodină minunată, dar în societatea asta nu știi să te porți. Ești prea simplă, vorbești pe un ton nepotrivit. Nu deosebești Brâncuși de Tonitza și nici un chardonnay de un sauvignon. Data trecută ai discutat o jumătate de oră cu soția investitorului despre plăcinta ta cu mere. Plăcintă cu mere! Ea se uita la mine cu milă.
Fiecare cuvânt m-a lovit ca o nuia. Stăteam nemișcată, cu obrajii în flăcări. Mi-am amintit acea recepție: soția investitorului mă întrebase singură despre ceva făcut în casă, iar eu răspunsesem bucuroasă. Aflam acum că fusese rușinos.
— Mă faci de râs, a rostit el, iar vorbele au căzut ca o sentință. Te iubesc, dar nu pot permite ca soția mea să pară o provincială între femeile partenerilor mei. Ele au terminat ASE sau Dreptul, conduc galerii, merg la dineuri. Tu… tu nu ești din lumea asta. Îmi pare rău.
S-a ridicat și a plecat din bucătărie, lăsându-mă singură lângă cina neterminată și lângă viața mea sfărâmată. În urechi îmi suna: „Mă faci de râs.” Fraza îmi pulsa în tâmple. Cincisprezece ani de căsnicie, un fiu, o casă, totul fusese șters de acel verdict. Eram rușinea lui.
Noaptea n-am dormit. Am stat lângă Vlad, care dormea adânc, și am privit tavanul. Mi-am amintit prima noastră întâlnire: el, tânăr inginer, eu, studentă la Pedagogie; trăiam la cămin, mâncam cartofi cu parizer prăjit și visam. Visul lui se împlinise. Dar al meu?
Dimineața m-am apropiat de oglindă. Mă privea o femeie de patruzeci și doi de ani: ochi obosiți, riduri fine lângă gură, îngrijită, dar ștearsă. Mă topisem în soțul meu, în dorințele lui. Nu mai citeam, fiindcă el numea cărțile „povești plicticoase”. Nu mai pictam, spunând că nu am timp. Devenisem fundalul comod al succesului lui.
Următoarele zile au trecut în ceață. Vlad, simțindu-se vinovat, mi-a adus cadouri: un buchet uriaș de trandafiri, o cutiuță cu cercei. Le-am primit fără cuvinte, prefăcându-mă că l-am iertat. Înăuntru însă se rupsese ceva definitiv.
În seara petrecerii, el se agita cu butonii și schimba cămăși, iar eu îi legam papionul mecanic.
— Cum sunt? a întrebat, privindu-se în oglindă, impecabil în smoching.
— Minunat, am răspuns liniștit.
Mi-a prins privirea și în ochii lui a trecut o umbră de regret.
— Ioana, să nu te superi, da? Asta e afacerea.
Am încuviințat. După ce ușa s-a închis, m-am dus la fereastră și i-am urmărit mașina neagră plecând. Golul m-a cuprins pe dinăuntru, dar odată cu el a venit și o ușurare stranie, ca și cum cineva mi-ar fi deschis colivia pe care singură o construisem.
Mi-am turnat un pahar de vin și am pornit un film vechi, însă gândurile se întorceau mereu la aceleași cuvinte: „provincială”, „nu ești din lumea asta”, „mă faci de râs”.
A doua zi, căutând prin lucrurile vechi din debara, am găsit cutia mea de pictură din studenție. Mirosul de uleiuri m-a izbit imediat. Pe fund erau pensule întărite, tuburi închise la culoare și un mic peisaj pe carton, pictat într-o vară la Sibiu. Am plâns amar, nu doar pentru jignire, ci pentru mine, pentru fata care visase să devină pictoriță și pe care o schimbasem pe o viață comodă.
După ce mi-am șters lacrimile, am luat o hotărâre. Peste câteva zile am găsit un anunț pentru cursuri într-un mic atelier privat de pictură, la demisolul unei case vechi. Profesoara era doamna Ileana Popescu, artistă în vârstă, membră a Uniunii Artiștilor Plastici, cunoscută pentru faptul că „nu recunoștea modelele trecătoare”.
Nu i-am spus lui Vlad. De trei ori pe săptămână, cât era el la serviciu, luam metroul și mergeam la cursuri. Doamna Ileana era scundă, uscățivă, cu ochi albaștri pătrunzători și mâini pătate mereu de culoare.
— Uitați tot ce ați știut, ne-a spus în prima zi. Vom învăța să vedem, nu doar să privim. Lumină, umbră, formă, culoare.
La început mâinile nu mă ascultau, pensulele mi se păreau străine, culorile ieșeau murdare. Mă enervam, voiam să renunț, dar mirosul de terebentină mă făcea să mă întorc.
Vlad nu observa schimbarea. Înghițit de un proiect nou, venea târziu, mânca în fața televizorului și vorbea puțin. Eu nu-l mai așteptam. Aveam viața mea secretă, plină de mirosuri noi și de sens. Am început să observ cum cade lumina pe străzi, câte nuanțe au frunzele de toamnă, cum se schimbă cerul la apus. Lumea redevenea adâncă.
Într-o zi, doamna Ileana s-a apropiat de șevaletul meu, unde se afla aproape gata o natură statică: mere pe o pânză aspră de in. A privit mult, cu capul ușor plecat.
— Știți, Ioana, a spus în cele din urmă, aveți un simț care nu se poate preda. Prindeți miezul lucrurilor. În merele acestea se simte toată greutatea și dulceața verii care pleacă.
Lauda aceea mi-a pus un nod în gât. Pentru prima dată după mult timp, cineva prețuia lumea mea lăuntrică, nu felul în care țineam casa.
Pictam tot mai mult, ajungeam prima la atelier și plecam ultima. Lucrările mele se umpleau de viață, iar ochii mei au început iar să strălucească.
Într-o seară, Vlad s-a întors mai devreme și m-a găsit în sufragerie, înconjurată de tablouri.
— Ce-i asta? a întrebat, privind pânzele.
— Ale mele, am răspuns fără să mă desprind de lucru.
A ridicat portretul unui portar bătrân, pe care îl întâlnisem în curtea atelierului.
— Tu ai pictat asta? s-a mirat el. Când?
— În ultimele șase luni. Merg la un atelier.
A tăcut, mutându-și privirea de la tablou la mine. Părea că mă vede pentru întâia oară.
— Nu e rău, a spus în cele din urmă. E talentat. De ce nu mi-ai spus?
— M-ai fi ascultat? am întrebat simplu. Erai ocupat.
Atunci a înțeles că, în anii în care își construise imperiul, lângă el crescuse o lume nouă: lumea soției lui.
Expoziția s-a ținut într-o sală mică a unui centru cultural. Rame simple, spațiu modest. Au venit vechile mele prietene, cursantele, doamna Ileana. Vlad a venit și el, într-un costum scump, părând la fel de străin acolo cum mă simțeam eu la petrecerile lui. Mergea de-a lungul pereților cu chipul închis și se oprea uneori în fața tablourilor mele, încruntându-se.
Spre sfârșit, s-a apropiat de mine o femeie elegantă, Elena Marinescu, soția lui Victor Marinescu, investitorul principal.
— Ioana, îmi amintesc de dumneavoastră, mi-a spus cu un zâmbet cald. Lucrările au suflet, mai ales portretul bătrânului. Vlad nu ne-a spus niciodată că are o soție talentată. Ar trebui să fie mândru!
Vlad, aflat lângă noi, a tresărit. În ochii lui am văzut uimire, rătăcire și o rușine abia ascunsă.
— Eu colecționez pictură contemporană, a continuat Elena Marinescu. Mi-ar plăcea să cumpăr peisajul și portretul.
Nu-mi venea să cred că femeia pe care soțul o numise rușinea lui primea acum recunoaștere în fața uneia dintre cele mai influente persoane din lumea lui.
Am mers acasă în tăcere. Priveam pe geam luminile Bucureștiului și mă simțeam alt om. Nu mai eram o umbră. Eram pictoriță.
În hol, Vlad m-a oprit.
— Felicitări, a spus stins. A fost neașteptat.
— Mulțumesc.
— Peste o lună avem petrecerea de Anul Nou pentru cei mai importanți parteneri. Vreau să vii cu mine.
Mă privea cu speranță, aproape rugător. Eu însă nu am văzut un om care îmi descoperise sufletul, ci pe cineva care pricepuse că o soție pictoriță era un accesoriu mai valoros decât o frumusețe tăcută.
M-am uitat la el, apoi spre camera fiului nostru și spre tavanul pe care încă tremura o umbră moale.
— Mulțumesc, Vlad, am spus calm, scoțându-mi paltonul. Dar în zilele acelea am programată o deplasare cu doamna Ileana. Pentru mine e important.