— Minunat, am răspuns liniștit.
Mi-a prins privirea și în ochii lui a trecut o umbră de regret.
— Ioana, să nu te superi, da? Asta e afacerea.
Am încuviințat. După ce ușa s-a închis, m-am dus la fereastră și i-am urmărit mașina neagră plecând. Golul m-a cuprins pe dinăuntru, dar odată cu el a venit și o ușurare stranie, ca și cum cineva mi-ar fi deschis colivia pe care singură o construisem.
Mi-am turnat un pahar de vin și am pornit un film vechi, însă gândurile se întorceau mereu la aceleași cuvinte: „provincială”, „nu ești din lumea asta”, „mă faci de râs”.
A doua zi, căutând prin lucrurile vechi din debara, am găsit cutia mea de pictură din studenție. Mirosul de uleiuri m-a izbit imediat. Pe fund erau pensule întărite, tuburi închise la culoare și un mic peisaj pe carton, pictat într-o vară la Sibiu. Am plâns amar, nu doar pentru jignire, ci pentru mine, pentru fata care visase să devină pictoriță și pe care o schimbasem pe o viață comodă.
După ce mi-am șters lacrimile, am luat o hotărâre. Peste câteva zile am găsit un anunț pentru cursuri într-un mic atelier privat de pictură, la demisolul unei case vechi. Profesoara era doamna Ileana Popescu, artistă în vârstă, membră a Uniunii Artiștilor Plastici, cunoscută pentru faptul că „nu recunoștea modelele trecătoare”.
Nu i-am spus lui Vlad. De trei ori pe săptămână, cât era el la serviciu, luam metroul și mergeam la cursuri. Doamna Ileana era scundă, uscățivă, cu ochi albaștri pătrunzători și mâini pătate mereu de culoare.
— Uitați tot ce ați știut, ne-a spus în prima zi. Vom învăța să vedem, nu doar să privim. Lumină, umbră, formă, culoare.
La început mâinile nu mă ascultau, pensulele mi se păreau străine, culorile ieșeau murdare. Mă enervam, voiam să renunț, dar mirosul de terebentină mă făcea să mă întorc.
Vlad nu observa schimbarea. Înghițit de un proiect nou, venea târziu, mânca în fața televizorului și vorbea puțin. Eu nu-l mai așteptam. Aveam viața mea secretă, plină de mirosuri noi și de sens. Am început să observ cum cade lumina pe străzi, câte nuanțe au frunzele de toamnă, cum se schimbă cerul la apus. Lumea redevenea adâncă.
Într-o zi, doamna Ileana s-a apropiat de șevaletul meu, unde se afla aproape gata o natură statică: mere pe o pânză aspră de in. A privit mult, cu capul ușor plecat.
— Știți, Ioana, a spus în cele din urmă, aveți un simț care nu se poate preda. Prindeți miezul lucrurilor. În merele acestea se simte toată greutatea și dulceața verii care pleacă.
Lauda aceea mi-a pus un nod în gât. Pentru prima dată după mult timp, cineva prețuia lumea mea lăuntrică, nu felul în care țineam casa.
Pictam tot mai mult, ajungeam prima la atelier și plecam ultima. Lucrările mele se umpleau de viață, iar ochii mei au început iar să strălucească.
Într-o seară, Vlad s-a întors mai devreme și m-a găsit în sufragerie, înconjurată de tablouri.
— Ce-i asta? a întrebat, privind pânzele.
— Ale mele, am răspuns fără să mă desprind de lucru.
A ridicat portretul unui portar bătrân, pe care îl întâlnisem în curtea atelierului.
— Tu ai pictat asta? s-a mirat el. Când?
— În ultimele șase luni. Merg la un atelier.
A tăcut, mutându-și privirea de la tablou la mine. Părea că mă vede pentru întâia oară.
— Nu e rău, a spus în cele din urmă. E talentat. De ce nu mi-ai spus?
— M-ai fi ascultat? am întrebat simplu. Erai ocupat.
Atunci a înțeles că, în anii în care își construise imperiul, lângă el crescuse o lume nouă: lumea soției lui.
Expoziția s-a ținut într-o sală mică a unui centru cultural. Rame simple, spațiu modest. Au venit vechile mele prietene, cursantele, doamna Ileana. Vlad a venit și el, într-un costum scump, părând la fel de străin acolo cum mă simțeam eu la petrecerile lui. Mergea de-a lungul pereților cu chipul închis și se oprea uneori în fața tablourilor mele, încruntându-se.
Spre sfârșit, s-a apropiat de mine o femeie elegantă, Elena Marinescu, soția lui Victor Marinescu, investitorul principal.
— Ioana, îmi amintesc de dumneavoastră, mi-a spus cu un zâmbet cald. Lucrările au suflet, mai ales portretul bătrânului. Vlad nu ne-a spus niciodată că are o soție talentată. Ar trebui să fie mândru!
Vlad, aflat lângă noi, a tresărit. În ochii lui am văzut uimire, rătăcire și o rușine abia ascunsă.
— Eu colecționez pictură contemporană, a continuat Elena Marinescu. Mi-ar plăcea să cumpăr peisajul și portretul.
Nu-mi venea să cred că femeia pe care soțul o numise rușinea lui primea acum recunoaștere în fața uneia dintre cele mai influente persoane din lumea lui.
Am mers acasă în tăcere. Priveam pe geam luminile Bucureștiului și mă simțeam alt om. Nu mai eram o umbră. Eram pictoriță.
În hol, Vlad m-a oprit.
— Felicitări, a spus stins. A fost neașteptat.
— Mulțumesc.
— Peste o lună avem petrecerea de Anul Nou pentru cei mai importanți parteneri. Vreau să vii cu mine.
Mă privea cu speranță, aproape rugător. Eu însă nu am văzut un om care îmi descoperise sufletul, ci pe cineva care pricepuse că o soție pictoriță era un accesoriu mai valoros decât o frumusețe tăcută.
M-am uitat la el, apoi spre camera fiului nostru și spre tavanul pe care încă tremura o umbră moale.
— Mulțumesc, Vlad, am spus calm, scoțându-mi paltonul. Dar în zilele acelea am programată o deplasare cu doamna Ileana. Pentru mine e important.