În sala de îmbarcare, printre vocile stinse ale pasagerilor și anunțurile reci care se repetau în difuzoare, soțul meu mi-a rupt biletul chiar sub ochii tuturor. Apoi a zâmbit scurt, cu o satisfacție pe care nu s-a mai obosit s-o ascundă, și a spus: „Tu nu zbori nicăieri cu mine”.
Lângă el se afla Bianca, amanta lui. Purta un trench deschis la culoare, stătea dreaptă, sigură pe ea, cu zâmbetul înghețat al unei femei care crede că a câștigat deja. Îl ținea de braț ca și cum locul meu fusese de mult al ei — în casa lui, în planurile lui, în viața lui. Oamenii din jur se prefăceau că nu văd nimic, dar le simțeam privirile: jenate, lipicioase, pline de milă. Radu a mai ținut câteva clipe resturile biletului între degete, parcă dorind să prelungească umilința, apoi le-a aruncat direct la picioarele mele.
— Ar fi trebuit să înțelegi de mult când e momentul să pleci, Irina, a spus el încet. Călătoria asta este de afaceri. Tu nu mai ai nicio legătură cu ea.
Nu am țipat. Nu am făcut scandal. Nu mi-am lăsat vocea să tremure. Nu i-am dăruit nicio lacrimă — nici lui, nici femeii care stătea lângă el.
M-am aplecat încet, am adunat bucățile rupte de hârtie și le-am pus cu grijă în geantă, ca pe niște dovezi importante. După aceea m-am dus la cel mai apropiat scaun de plastic, m-am așezat și mi-am scos telefonul. Convorbirea a durat mai puțin de un minut.
— Eu sunt, am spus când mi s-a răspuns. S-a întâmplat. Au urcat deja în avion. Începeți.
Și nu am mai adăugat nimic.
Când afacerile au început, în sfârșit, să meargă bine, Radu spunea tot mai des că se ridicase singur. Eu nu îl contraziceam. Mi se părea că într-o familie succesul nu se împarte în „al meu” și „al tău”. Credeam că ridicaserăm totul împreună, chiar dacă recunoștința ajungea, dintr-un motiv sau altul, numai la el.
Dar banii l-au schimbat. Nu deodată, ci încet, aproape pe nesimțite, și tocmai asta durea mai tare. La început a început să vină târziu acasă. Apoi au apărut conturi separate. După aceea, în viața lui a intrat Bianca — prea sigură, prea apropiată, prea prezentă. A încetat să se mai consulte cu mine, apoi nici nu s-a mai străduit să-și ascundă iritarea. În ochii lui nu mai rămăsese tandrețea de altădată, ci doar o superioritate rece. Vorbea cu mine ca și cum eram o angajată inutilă, nu femeia care mersese lângă el prin anii în care nimeni nu credea în el.
Cu trei săptămâni înainte de plecarea aceea la Viena, am găsit întâmplător o conversație.
Zeci de mesaje. Între Radu și fratele lui mai mare, Călin, care lucra ca jurist în companie. Pregăteau divorțul din timp. Mutau părți sociale, schimbau obligații, aranjau o schemă prin care eu urma să rămân fără nimic. Totul era calculat până la ultimul detaliu: să mă scoată din joc înainte să apuc să înțeleg ce se întâmplă și să mă pot apăra.
Erau convinși că nu voi observa nimic. Că mă obișnuisem prea mult să tac și să îndur.
Tocmai de aceea, când Radu mergea sigur pe el spre poarta de îmbarcare, crezând că m-a călcat definitiv în picioare, eu știam deja cum avea să se termine povestea.
Până când avionul lui urma să aterizeze la Viena, oamenii care aveau să-l aștepte acolo nu aveau să fie deloc cine credea el că sunt…
Avionul a aterizat la Viena dis-de-dimineață. Lui Radu îi plăceau sosirile de felul acesta — când orașul încă nu se trezise, iar tu simțeai deja că ești omul care a luat-o înaintea tuturor. A coborât din avion cu pas sigur. Bianca mergea lângă el, puțin în urmă, dar suficient de aproape încât oricine să vadă: era cu el.
— Trebuie să ne aștepte cineva, a aruncat el, scoțând telefonul.
Nu avea niciun mesaj.
I s-a părut ciudat. De obicei, Călin scria primul.
Au trecut de controlul pașapoartelor și și-au ridicat bagajele. Bianca și-a aranjat părul și s-a uitat nerăbdătoare în jur.
— Unde sunt investitorii tăi?
— Vin imediat, a răspuns scurt Radu, deși în el se ridica deja o presimțire neplăcută.
La ieșire, cineva chiar îi aștepta.
Trei bărbați în costume sobre. Și o femeie cu un dosar în mâini. Niciunul nu zâmbea. Niciunul nu s-a grăbit să întindă mâna în semn de salut.
— Domnul Radu Ionescu? a întrebat unul dintre bărbați, în română, cu un ușor accent străin.
— Da, a încuviințat el, pregătindu-se deja să-și pună masca de om de afaceri. Sunteți de la…
— Reprezentăm o firmă de avocatură care acționează la cererea consiliului de administrație și a administrației financiare provizorii a companiei dumneavoastră.
Fraza a fost rostită calm, egal, aproape fără nicio emoție.
Radu a încruntat din sprâncene.
— Ce administrație financiară provizorie?
Femeia a deschis dosarul și i-a întins documentele.
— Aseară târziu au fost depuse sesizări privind nereguli financiare, obligații ascunse și operațiuni nelegale cu activele companiei. De asemenea, a fost inițiată procedura de blocare temporară a conturilor corporative.
El a luat hârtiile mecanic și și-a trecut ochii peste rânduri. Literele parcă au început să se miște în fața lui.
— E o greșeală.
Bianca a pălit brusc.
— Radu… ce înseamnă asta?
El nu a răspuns.