Telefonul din mâna lui a vibrat. Apăruse o notificare nouă.
Mesaj de la bancă: „Operațiunile pe contul dumneavoastră sunt temporar restricționate”.
Imediat după aceea a venit încă una. De la poșta corporativă. Accesul fusese blocat.
Apoi încă un mesaj. De la Călin.
„A trebuit să mă dau la o parte. Nu se mai poate opri.”
Radu și-a ridicat privirea brusc.
— Unde e fratele meu?
— Domnul Călin Ionescu cooperează cu ancheta, a răspuns netulburat unul dintre bărbați. A predat o parte dintre documente.
S-a lăsat o tăcere grea.
Bianca a făcut un pas înapoi, ca și cum nu mai era atât de sigură că vrea să stea lângă el.
— Tu spuneai că totul e curat…
— Taci, a șuierat Radu, pierzându-și pentru prima dată în dimineața aceea stăpânirea de sine.
Dar totul fusese deja pus în mișcare.
I s-a propus să îi însoțească pentru clarificarea împrejurărilor. Oficial, de bunăvoie.
În realitate, nu mai avea de ales.
În același timp, eu stăteam lângă fereastră, în apartamentul meu. În același apartament pe care ei îl împărțiseră deja, în mintea lor, fără să mă întrebe.
Dincolo de geam, orașul își vedea de dimineața lui obișnuită. Mașini, trecători, zgomotul străzii. Pe dinafară totul era la fel, dar în mine ceva se așezase definitiv altfel.
Telefonul era lângă mine.
Mesajul a sosit exact când mă așteptam.
„L-au întâmpinat. Procedura a început.”
Am închis ochii pentru o secundă.
Nicio bucurie. Nicio plăcere răutăcioasă.
Doar liniște.
Timp de trei săptămâni nu citisem doar mesajele lor. Strânsesem probe. Capturi de ecran, copii ale contractelor, extrase bancare. Totul ajungea la avocatul meu. Lucram cu grijă, fără zgomot inutil, pas cu pas. Știam că nu aveam voie să mă grăbesc. Trebuia ca Radu să facă singur ultima mișcare.
Să fie convins că va scăpa basma curată.
Biletul de îmbarcare rupt a fost exact acea mișcare.
Punctul final.
Am deschis încă un mesaj. Era de la avocatul meu.
„Instanța a admis măsurile asigurătorii. Interesele dumneavoastră sunt protejate. Pregătirea pentru partajul activelor a început.”
Am expirat încet.
Doisprezece ani din viață.
Nu puteau să dispară pur și simplu.
Acum, măcar, nu aveau să se transforme în nimic.
La Viena, lucrurile se mișcau repede.
Radu încerca să se certe, să preseze, să ceară explicații. Mai întâi sigur pe el, apoi iritat, iar la final aproape disperat.
Dar documentele erau mai puternice decât vorbele lui.
Schemele pe care le crezuse fără fisură se dovediseră prea încâlcite ca să rămână nevăzute. Transferuri, obligații fictive, încercări de a scoate partea mea din firmă — totul devenea limpede dacă știai exact unde să privești.
Acum cineva știa.
Stătea într-o cameră rece, muta hârtiile dintr-o parte în alta și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea putere, ci gol.
— Ea a fost, a spus deodată.
Nimeni nu i-a răspuns.
Dar răspunsul era deja clar pentru el.
Irina.
Femeia pe care o crezuse slabă. Comodă. Tăcută.
Femeia care ridicase calmă de pe jos bucățile biletului.
Bianca nu a așteptat.
S-a dus la hotel, apoi și-a strâns lucrurile în grabă. Camera nu a putut fi plătită — cardurile nu mai treceau. A trebuit să sune cunoștințe, să se justifice, să ceară ajutor.
Până seara, dispăruse din poveste.
La fel de ușor cum apăruse cândva.
Eu nu am zburat la Viena.
Nu aveam de ce.
Mi-am luat fiul de la școală. Am intrat într-o cafenea mică și am comandat ciocolată caldă. El mi-a povestit despre ore, despre un prieten, despre un joc nou.
Eu îl ascultam.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, chiar auzeam fiecare cuvânt al lui.
— Mamă, ești bine? m-a întrebat el deodată.
Am zâmbit.
— Da.
Și era adevărat.
Seara târziu m-a sunat avocatul.
— Totul merge conform planului, mi-a spus. Are probleme serioase. Dar cel mai important este că dumneavoastră sunteți protejată. Partea dumneavoastră este confirmată. Mai mult, există șanse să recuperăm mai mult decât calculasem la început.
— Eu vreau doar dreptate, am spus încet.
— Uneori este același lucru, a răspuns el.
Am încheiat convorbirea și m-am apropiat de fereastră.
Undeva departe, într-un alt oraș, se prăbușea viața omului care cândva fusese pentru mine o lume întreagă.
Și totuși, ciudat, nu simțeam că pierdusem ceva important.
Dimpotrivă.
Mă recuperam pe mine.
A doua zi am scos din geantă aceleași resturi ale biletului de îmbarcare.
Le-am așezat pe masă și le-am netezit cu degetele.
Acum nu mai păreau un simbol al umilinței.
Mai degrabă, erau o amintire.
Despre cât de ușor poate hotărî cineva că drumul tău s-a încheiat.
Și despre cât de important este, într-un asemenea moment, să nu țipi și să nu te justifici.
Ci pur și simplu să alegi altă direcție.
Am privit mult timp bucățile acelea neregulate de hârtie, în timp ce lumina de afară se schimba încet. Dimineața s-a topit în zi, ziua în seară, iar în mine, pentru prima dată după ani, nu mai era neliniște. Era doar tăcerea în care, în sfârșit, îmi puteam auzi propriile gânduri.