Farurile unei mașini străine au tăiat parcarea, iar lumina lor a inundat interiorul Loganului meu ca un reflector de scenă. Un SUV argintiu a oprit încet lângă mine.
Poate că, totuși, nimic din toate acestea nu era normal.
Trecuse puțin de ora două. Lumina puternică m-a făcut să încremenesc. Țineam o mână pe burtă, iar cu cealaltă strângeam perna pentru gravide, prinsă sub șold.
SUV-ul argintiu s-a oprit la numai câțiva pași.
Pentru o clipă am crezut că venise paznicul blocului.
Apoi s-au auzit trei bătăi ușoare în geam.
Mi-am șters ochii și mi-am întors capul.
Farurile luminau încă toată parcarea.
Dincolo de geam stătea soacra mea, Doina.
Purta un halat, avea părul lipit într-o parte de la pernă și expresia unui om care tocmai văzuse ceva de neconceput. În clipa în care m-a observat ghemuită pe bancheta din spate, i s-a albit fața.
Am coborât geamul doar până la jumătate.
— Doina? Ce faci aici?
— I-am scris lui Andrei toată seara despre petrecerea de dinaintea nașterii și nu mi-a răspuns deloc, a spus ea dintr-o suflare. Apoi l-am sunat de câteva ori și n-a ridicat telefonul. Nu e deloc în firea lui. N-am vrut să te deranjez pe tine, fiindcă am crezut că te odihnești. Dar, după miezul nopții, am început să-mi imaginez că ați avut un accident sau că unul dintre voi e la spital. Tu ești atât de aproape de naștere! N-am putut să rămân acasă. Dar… pentru numele lui Dumnezeu, de ce dormi aici, afară?!
Era albă la față.
Și chiar atunci am început să plâng.
De data aceasta n-am mai reușit să opresc lacrimile.
I-am povestit tot.
Cum Andrei ridicase vocea la mine în mijlocul nopții, cu câteva săptămâni înainte.
Cum îmi aruncase cheile mașinii pe pat.
Cum îmi spusese că bancheta rabatabilă era, chipurile, suficient de comodă.
Cum coboram în fiecare noapte trei etaje, ținând perna în brațe.
Cum, în fiecare dimineață, exact pe la șase și jumătate, primeam mesajul că aveam voie să mă întorc acasă.
Doina a rămas complet nemișcată.
— Chiar ți-a spus așa ceva? a șoptit atât de încet, încât aproape n-am auzit-o.
Am dat din cap.
— Da… totul este adevărat.
Lacrimile continuau să-mi curgă pe obraji.
Doina a scos un râs scurt și amar. Nu era râsul unui om amuzat, ci sunetul cuiva care tocmai își pierduse ultima iluzie. Și-a ridicat privirea spre fereastra apartamentului nostru de la etajul al treilea. În dormitor era întuneric.
— Dumnezeule, a murmurat. Nu pot să cred că am crescut un fiu capabil de așa ceva.
Nu știam ce să-i răspund.
Mi-am strâns doar perna mai tare la piept.
— Rămâi aici, draga mea, mi-a spus după câteva clipe, pe un ton liniștit. Trebuie să rezolv repede ceva acasă. Mă întorc imediat.
Am încuviințat, nedumerită.
Nu aveam nici cea mai vagă idee ce plănuia.
Doina s-a urcat înapoi în SUV și, câteva clipe mai târziu, a dispărut din parcare.
Am rămas singură în mașină, așteptând-o cu neliniște.
Somnul nu mai avea cum să vină.
După aproximativ cincisprezece minute, luminile mașinii ei au apărut din nou la intrarea în parcare.
Doina a oprit lângă mine, a coborât, a deschis portbagajul și a început să caute printre lucruri. Am auzit foșnet de hârtie, câteva lovituri înfundate și mormăitul ei abia deslușit.
După puțin timp s-a întors spre mine.
Trăgea după ea un pachet lung, învelit cu grijă în hârtie maro.
Am așteptat încordată să văd ce urma.
— Ce este? am întrebat, deopotrivă nedumerită și curioasă.
— O mică lecție despre ce înseamnă să fii părinte, mi-a răspuns Doina cu calm, ridicând pachetul mai bine în brațe. Mi-a rămas de la șederea din iulie, de la lac. N-am apucat nici acum să-l desfac. Vino cu mine. Asta chiar nu vrei să pierzi.
— Doina… e aproape trei dimineața.
— Tocmai de aceea.
A deschis portiera mașinii mele și mi-a întins mâna.
Am prins-o fără ezitare.
Când m-am îndreptat încet, spatele mi-a trosnit atât de tare, încât Doina a tresărit de durere aproape odată cu mine.
— Hai.
— Draga mea, mi-a spus încet, n-ar fi trebuit niciodată să treci prin așa ceva. Cu atât mai puțin în luna a opta. De fapt… n-ar fi trebuit să ți se întâmple nici măcar o singură noapte. Niciodată.
Mi-am coborât ochii.
Îmi era rușine, de parcă eu însămi purtam vina pentru tot ce se întâmplase.
Am început împreună să urcăm cele trei etaje.
Doina mergea înainte. Ținea pachetul lung cu ambele mâini, ca un soldat care poartă o pușcă într-un film vechi de război.
Eu o urmam încet.
Cu o mână mă agățam de balustradă, iar cu cealaltă îmi susțineam burta grea.
La jumătatea scărilor m-am oprit.
„N-ar fi trebuit niciodată să treci prin asta.”
Cuvintele ei îmi răsunau încă în cap.
— Doina… așteaptă, am șoptit. O să fie îngrozitor de furios.
— Foarte bine.
— Oricum va spune că eu sunt de vină.
Doina s-a oprit pe palier, s-a întors spre mine și m-a privit direct în ochi.
— Irina, ascultă-mă cu mare atenție.
Vocea ei era liniștită, dar fermă.
— Nu ai făcut nimic greșit. Înțelegi? Absolut nimic.
A tăcut pentru câteva secunde.
— Porți în tine o viață. Te doare tot corpul în fiecare zi. Iar în loc să dormi într-un pat sigur, îți petreci nopțile chircită într-o mașină, într-o parcare obișnuită, în mijlocul căldurii din august. Nu este vina ta.