— Te rog… lasă-mă măcar să dorm.
Exact la 3:04, Andrei s-a ridicat brusc în capul oaselor, ca și cum cineva l-ar fi înțepat.
Am rămas înghețată la jumătatea unei mișcări. Cu o mână îmi sprijineam burta mare, iar cu cealaltă strângeam perna de sub șold.
— Îmi pare rău, am șoptit. Nu pot controla asta. Cea mică lovește întruna și mă doare îngrozitor spatele…
Nu m-a lăsat să termin.
M-a privit în tăcere, cu ochii obosiți și goi. Se uita la mine așa cum te uiți la un robinet stricat, pe care tot spui că îl vei repara, dar pentru care nu găsești niciodată timp.
— Atunci dormi în altă parte.
Andrei stătea pe marginea patului cu o hotărâre care nu lăsa loc de discuții.
S-a întins spre blatul mic al bucătăriei, a luat cheile mașinii mele și le-a aruncat fără ezitare pe plapuma dintre noi.
— În mașină se rabatează bancheta.
L-am privit fără să-mi vină să cred.
Nu putea vorbi serios.
— Andrei… sunt în luna a opta.
— Și? și-a frecat ochii. Eu plătesc chiria. Am nevoie să dorm ca să pot merge la serviciu. Tu stai acasă în concediu. Câteva săptămâni în mașină nu te vor omorî.
Nu-mi venea să cred că auzeam asemenea cuvinte din gura lui.
Apoi a rostit fraza pe care o folosea de fiecare dată când voia să închidă orice discuție.
— Eu plătesc chiria.
Ca o ștampilă pusă peste tot ce simțeam. În mintea lui, era suficient să spună asta și toate argumentele mele încetau să mai aibă valoare.
Am deschis gura să-i răspund.
Dar eram prea obosită. Prea umilită. Iar fiica noastră împingea din nou atât de tare sub coaste, încât aveam impresia că voia să iasă înainte să-i vină vremea.
Până la urmă, n-am spus nimic.
Mi-am luat perna pentru gravide, mi-am încălțat șlapii și am ieșit în tăcere din apartament.
Trei etaje de coborât.
August.
Trei dimineața.
Aș fi vrut să spun ceva… dar cuvintele nu au mai venit.
Credeam sincer că a doua zi avea să-și ceară iertare. Mi-l imaginam în bucătărie, cu o cană de cafea în mână și poate cu un covrig cald pe farfurie, zâmbindu-mi vinovat și recunoscând că se purtase ca un prost. Îmi spuneam că îl speria apropierea nașterii și că nu știuse să-și stăpânească nervii.
Numai că, la 6:34, telefonul lăsat pe bord a vibrat.
„Poți să urci acum.”
Atât.
Niciun „iartă-mă”.
Niciun „Ai reușit să dormi?”.
Doar permisiunea rece de a mă întoarce acasă, de parcă eram un câine pe care îl lăsase peste noapte în curte.
Și eu fusesem convinsă că măcar își va cere scuze.
În scurt timp, asta a devenit ritualul nostru zilnic.
În fiecare seară, pe la zece, îmi luam perna pentru gravide și coboram încet cele trei etaje până la mașină.
În nopțile acelea fără sfârșit am învățat care treaptă scârțâia de fiecare dată și ce vecin pleca regulat spre aeroport la patru dimineața. Am mai aflat și un adevăr foarte neplăcut: bancheta din spate a unei Dacii Logan nu fusese gândită pentru o femeie în sarcină avansată, cu o burtă cât un pepene uriaș.
Iar în fiecare dimineață, în jur de șase și jumătate, Andrei îmi trimitea un mesaj scurt prin care mă anunța că puteam reveni în apartament.
Așa arăta noua noastră normalitate.
Nu i-am spus nimănui.
Nici surorii mele.
Nici celei mai bune prietene, Cristina.
Nici măcar doctoriței Ionescu, la controlul din săptămâna a treizeci și șasea, când s-a încruntat privind valorile tensiunii și m-a întrebat dacă mă odihneam suficient.
— Da, mă odihnesc, am mințit.
Medicul m-a privit lung, fără să spună imediat ceva.
— Irina, v-am explicat că lipsa somnului, în această etapă a sarcinii, poate fi cu adevărat periculoasă. Nu numai pentru dumneavoastră, ci și pentru copil.
Am dat doar din cap și am început să-mi caut portofelul ca să achit consultația.
Nu i-am mărturisit nimic.
— Irina, m-a oprit doctorița Ionescu, rămânând în spatele biroului. Vorbesc foarte serios. Dacă acasă există ceva care vă împiedică să vă odihniți, orice ar fi, trebuie să-mi spuneți. Sunt aici ca să vă ajut.
Pentru o clipă, mi s-a strâns gâtul.
Mai lipsea foarte puțin și i-aș fi spus totul.
În schimb, mi-am ascuns mâinile sub coapse, am tras aer adânc în piept și am început s-o întreb ce mărci de scutece textile și pături de înfășat recomanda pentru nou-născuți.
Acasă, Andrei se purta în fiecare dimineață ca și cum nu se întâmplase nimic.
Fluiera în timp ce pregătea micul dejun, prăjea ouă, mă săruta pe frunte și zâmbea de parcă soția lui însărcinată nu-și petrecuse noaptea chircită pe bancheta unei mașini, îndoită ca un șezlong de grădină.
„Sunt aici ca să vă ajut.”
Cuvintele doctoriței îmi răsunau mereu în minte.
În unele nopți stăteam ghemuită pe bancheta din spate, cu lampa stradală bâzâind deasupra mașinii, și priveam fix tapițeria plafonului.
Îmi puneam iar și iar aceeași întrebare.
Oare exageram?
Oare hormonii sarcinii mă făceau să simt totul mult mai intens?
Poate că, de fapt, era ceva normal.
Poate că toate femeile dormeau câteva nopți în mașină în ultimele săptămâni de sarcină și doar nu vorbeau despre asta.
Dar vinerea trecută s-a întâmplat ceva care a schimbat totul.