4 iulie 2026
Credeam că momentul în care voi deveni mamă avea să fie cea mai grea încercare din viața mea. Nu mi-aș fi imaginat însă niciodată că voi ajunge să mă simt atât de singură înainte ca fetița mea să se nască. Privind acum în urmă, un singur lucru mă doare cu adevărat: faptul că nu am înțeles mai devreme cât de gravă devenise situația.
Ceasul digital de pe noptieră arăta 2:47. În toată noaptea nu reușisem să dorm mai mult de douăzeci de minute fără să mă trezesc. Mă durea spatele de parcă cineva îmi înfipsese între vertebre o piatră grea, iar bebelușa își împingea neobosit călcâiele în coastele mele deja sensibile. Fiecare mișcare a ei mă străbătea cu o intensitate aproape dureroasă.
Eram în săptămâna a treizeci și patra de sarcină și aveam senzația că trupul meu nu-mi mai aparținea deloc.
M-am întors pe partea stângă. N-a ajutat. Am încercat pe dreapta. M-am ridicat în șezut, m-am întins din nou și am tot potrivit perna pentru gravide, sperând să găsesc măcar o poziție în care să nu mă doară totul. În cele din urmă, m-am ridicat și am pornit iar spre baie. Era a patra oară în aceeași noapte. Am mers legănându-mă încet pe hol, iar la întoarcere am pășit cât am putut de atent, ca să nu scârțâie parchetul vechi.
Somnul continua să mă ocolească. Pur și simplu nu puteam rămâne adormită mai mult de douăzeci de minute.
Lângă mine dormea soțul meu, Andrei. A oftat tare, ostentativ, de parcă neliniștea mea era o ofensă personală, apoi și-a tras perna peste cap.
Locuiam într-un apartament mic, cu un singur dormitor, la etajul al treilea al unui bloc fără lift. Era genul de loc în care se auzea orice, până și o șoaptă spusă din camera alăturată. N-aveam nici măcar o canapea adevărată pe care un adult să poată dormi cât de cât comod. Colțul pregătit pentru copil însemna doar un pătuț înghesuit între comodă și șifonier.
Mi-am amintit de primele luni ale sarcinii. Atunci, Andrei îmi masa seara picioarele umflate, îmi aducea ceai de ghimbir când mi se făcea greață și glumea că fetița noastră conducea deja toată casa.
Numai că bărbatul acela, pe care îl cunoscusem și îl iubisem, îmi părea acum un personaj din povestea altcuiva.
Îmi reveneau mereu în minte serile în care îmi mângâia tălpile cu grijă și încerca să-mi aline durerea.
Cu două săptămâni înainte, stăteam la masă în fața unor farfurii cu paste și sos de roșii, când Andrei spusese, ca din întâmplare, că mama lui, Doina, ne trimisese din nou niște bani în luna aceea, ca să ne mai ajute. M-am oprit imediat din mâncat și l-am întrebat ce voia să spună. El doar a ridicat din umeri, de parcă nu era nimic important.
— Nu e nimic, Irina. Mamei îi place să ne ajute și să simtă că ne este de folos.
— Andrei, dacă avem probleme cu banii, vreau să știu.
— Nu avem nicio problemă. Serios, nu-ți mai face griji.
Nici nu mi-a lăsat timp să continui. A schimbat imediat subiectul și a început să vorbească despre un termen-limită de la serviciu. Eram atât de obosită, încât n-am mai avut putere să mă cert cu el și am lăsat lucrurile așa.
— Mama vrea doar să creadă că poate fi utilă.
Din ziua în care intrasem în concediu prenatal, soțul meu începuse să se schimbe. Devenea tot mai iritat, mai închis și mai ușor de scos din sărite. Îl deranja cât consuma aerul condiționat, bombănea din cauza ambalajelor de la gustări și, mai mult decât orice, îl înfuria faptul că mă răsuceam noaptea în pat.
— Te foiești de aproape o oră, izbucnise Andrei cu două nopți înainte.
— Iartă-mă, dragule. Nu reușesc să găsesc o poziție în care să stau bine.
— Atunci găsește una. Unii dintre noi trebuie să se trezească dimineață și să meargă la muncă.
Soțul meu nu mai semăna cu omul cu care mă căsătorisem. Ceva din el se împietrise și se transformase într-o nerăbdare rece, lipsită de orice urmă de blândețe.
Am înghițit toate cuvintele pe care aș fi vrut să i le spun. La ultimul control, doctorița Ionescu mă avertizase că tensiunea începuse să-mi crească și că lipsa prelungită de somn putea fi periculoasă atât pentru mine, cât și pentru copil.
Dar lui Andrei nu-i spusesem nimic.
Nu voiam să-i mai aud oftaturile pline de iritare și nici să simt că, pentru el, devenisem încă o problemă de suportat.
La 2:55 stăteam întinsă, complet nemișcată, cu ochii fixați în ventilatorul de pe tavan. Mă străduiam să nu mă mișc nici măcar un centimetru. Numai că fetița m-a lovit din nou puternic chiar sub coaste. Mi-am ținut respirația și am încercat să înăbuș durerea într-o inspirație cât mai tăcută, ca să nu audă nimic.
Tot nu-i spusesem ce-mi comunicase medicul.
Andrei s-a mișcat lângă mine. Am simțit salteaua încordându-se sub greutatea lui. Așa reacționa de fiecare dată când iritarea începea să-i crească.
— Te rog… am șoptit abia auzit. Te rog, lasă-mă măcar să dorm puțin.
Nu mi-a răspuns. N-am știut dacă nu mă auzise sau dacă hotărâse pur și simplu să mă ignore.
Am închis ochii și am început să număr mișcările copilului. Una… două… trei… Îmi repetam că, odată cu dimineața, totul avea să pară mai ușor. Că Andrei era doar obosit, la fel ca mine. Că vom găsi cumva drumul înapoi unul spre celălalt.