— Au fost vacanțele noastre!
— Pe care le-am plătit aproape integral eu, — continuă Elena la fel de calm. — Mergem mai departe. Apartamentul. Avansul l-am pus eu. Rata la credit tot eu o plătesc în mare parte. Mâncarea, întreținerea, renovarea, mobila. Andrei, nu am stat niciodată să țin socoteala intenționat, dar chiar și dacă iau totul foarte aproximativ…
Rosti suma. Andrei se lăsă greu într-un fotoliu.
— Asta e… — șopti el, pierdut.
— Asta este doar o sumă estimativă a ceea ce am pus eu în viața noastră și în confortul tău timp de zece ani, — încheie Elena. — Și știi care e partea cea mai importantă? Nu am regretat nici măcar o dată. Pentru că te iubeam și voiam să-ți fie bine. Dar acum, când îmi ceri o mașină nouă și vorbești despre inegalitate, trebuie să recunosc ceva: eu te-am ridicat de mult la nivelul meu. Poate chiar mai sus decât ar fi trebuit.
— Tu… tu ți-ai amintit toate astea special? — în vocea lui Andrei se simți o ofensă copilărească. — Ai ținut evidența?
— Nu. Lucrez în marketing. Îmi ajunge să țin minte ordinul sumelor ca să fac un calcul aproximativ. Dar dacă vrei cifre exacte, pot scoate extrasele, chitanțele și operațiunile bancare.
Andrei tăcu, cu ochii în podea. Elena simțea cum tot ce adunase în ultimele luni ieșea, în sfârșit, prin cuvinte pe care le ținuse prea mult închise în ea.
— Știi ce mă doare cel mai tare? — continuă ea mai încet. — Nu faptul că tu câștigi mai puțin. Nu faptul că eu duc mai mult din cheltuielile noastre. Ci faptul că tu ai încetat demult să vezi asta. Te porți cu mine de parcă n-aș fi om, ci bancomat.
Se opri câteva clipe. Prin fața ochilor îi trecură zece ani de căsnicie: primele întâlniri, plimbările, râsul, tandrețea, planurile făcute împreună. Când se transformaseră toate în cereri, calcule și nervi?
— Dacă ai cu adevărat atâta nevoie de o mașină, — spuse Elena privindu-l drept în ochi, — îți pot spune cum să câștigi singur pentru ea. La noi la birou tocmai s-a eliberat un post de om de serviciu.
Tăcerea deveni atât de densă, încât părea că se aude bătaia inimii. Andrei ridică încet capul, iar Elena văzu pentru prima dată în privirea lui ceva ce nu observase până atunci. Ură.
— Tu… îmi propui să spăl podele? — rosti el silabisind, de parcă fiecare cuvânt îl rănea.
— Îți propun să muncești tu pentru ceea ce îți dorești, — răspunse Elena, deși în adâncul sufletului știa deja că fusese prea tăioasă. Dar nu se mai putea opri. — Tu vorbeai despre egalitate, nu? Atunci trebuie să muncești pentru ea.
— Minunat, — Andrei se ridică, cu mișcări aspre și nervoase. — Pur și simplu minunat. Acum am înțeles cum mă vezi, de fapt. Sunt atât de neînsemnat pentru tine, încât ești gata să mă pui să spăl pe jos în biroul tău?
— Ți-am propus un venit în plus…
— Mi-ai propus umilință! — smulse geaca de pe spătarul fotoliului. — Știi ceva? Nu-mi trebuie nimic de la tine. Nimic! Nici mașină, nici cadouri, nici generozitatea ta aruncată de sus, ca de la stăpână!
Ușa se trânti atât de violent, încât geamurile vibrară. Elena rămase în mijlocul sufrageriei, simțindu-se în același timp îndreptățită și complet goală pe dinăuntru. Spusese, în sfârșit, tot ce se adunase în ea, dar nu semăna deloc cu o victorie.
În noaptea aceea, Andrei nu se întoarse. Nici în următoarea. Elena îl sună, însă el îi respingea apelurile. Îi scrise un mesaj — îl citi, dar nu răspunse. Ea oscila între dorința de a-și cere iertare pentru cuvintele dure și convingerea că, în esență, avusese dreptate.
După o săptămână, Andrei veni în apartament când Elena nu era acasă. Își luă lucrurile și lăsă pe masa din bucătărie un plic. Înăuntru erau actele de divorț și cererea de împărțire a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Elena se așeză la masă cu hârtiile în mâini și plânse pentru prima dată după toate acele zile. Dar nu plângea pentru despărțire. O durea înțelegerea a ceea ce devenise căsnicia lor. Ani întregi crezuse că ridică o familie, iar în realitate finanțase confortul altcuiva. Și în clipa în care finanțarea se oprise, dispăruse și dragostea.
Lacrimile se opriră însă repede. Elena nu urcase treaptă cu treaptă ani de zile, nu ajunsese șefă a departamentului de marketing într-o companie mare și nu învățase să reziste loviturilor ca acum să stea cu mâinile în sân. Formă numărul avocatului cu care colaborase de multă vreme.
— Am nevoie de ajutorul tău, — spuse ea. — De data asta este o problemă personală.
Andrei își angajă și el avocat — după toate semnele, chiar făcuse un credit ca să-i plătească serviciile. Reprezentantul lui încerca să demonstreze că, în toți acești ani, soțul fusese pentru Elena un sprijin moral, că îi susținuse evoluția profesională și că, prin urmare, avea dreptul la jumătate din avere. În plus, Andrei cerea despăgubiri pentru prejudiciu moral, susținând că soția îi umilise demnitatea.
— Chiar crede că asta poate funcționa? — întrebă Elena, nedumerită, răsfoind încă un set de documente.