Apoi clătina trist din cap.
Hotărârea fusese luată cu mult înainte ca eu să aflu despre ea.
Programarea pentru presupusul transfer fusese stabilită înainte ca mie să mi se ofere șansa de a spune ceva.
Când s-a făcut dimineață, am înțeles că nu mai aveam cum să-i schimb decizia.
Lunile care au urmat m-au durut într-un fel despre care nu am povestit nimănui.
Ioana pleca regulat la câte o nouă întâlnire. Unele durau numai o oră, altele îi ocupau aproape întreaga zi.
Se întorcea acasă epuizată, cu umerii înțepeniți și cu mâinile grele de oboseală.
Uneori adormea direct pe covorul din camera lui Luca, în timp ce îi citea o poveste. Când îi găseam, dormeau amândoi profund. Îi acopeream în tăcere cu o pătură, fiindcă niciunul nu mai avea puterea să ajungă până în pat.
Acea perioadă mă distrugea mai mult decât eram dispus să recunosc.
Fiecare zâmbet obosit pe care Ioana încerca să mi-l ofere devenea, în mintea mea, o nouă dovadă a propriului eșec.
La serviciu mă surprindeam refăcând la nesfârșit calcule care nu mai puteau schimba nimic.
Dacă mi-aș fi deschis propria firmă mai devreme?
Dacă aș fi lucrat în fiecare sâmbătă?
Dacă aș fi administrat mai atent banii?
Oricâte variante întorceam pe toate părțile, ajungeam mereu la aceeași concluzie.
Nu fusesem suficient.
În fiecare seară, înainte să stingem lumina, mă aplecam lângă pat, o sărutam pe obraz și îi șopteam:
— Îți mulțumesc.
Dar în interiorul meu continua să roadă aceeași convingere.
Nu eram suficient.
Ioana își trecea ușor degetele prin părul meu, fără să spună nimic.
Eu credeam că tăcea pentru a nu izbucni în plâns.
Marțea trecută mi-am uitat acasă cheia dinamometrică.
Mihai mi-a făcut semn de lângă blocul aflat în renovare, unde înlocuiam instalațiile.
— Hei, Andrei! E totul în regulă?
I-am arătat degetul mare ridicat. Nu mi s-a părut important să-i spun că mă întorceam acasă după o unealtă.
Lucram pentru Mihai de șase ani. El mă învățase aproape tot ce știam despre meserie. Fusese invitat la aniversarea lui Luca și, într-un an, înainte de Crăciun, îmi pusese discret o primă în salariu, susținând că fusese o greșeală de contabilitate.
Aveam încredere în el fără nicio rezervă.
De aceea, când i-am văzut utilitara parcată în fața casei noastre, nu m-am gândit imediat la ceva rău. M-a surprins, desigur, însă nu m-am alarmat.
Am oprit lângă poartă și am pornit spre intrare.
Fereastra bucătăriei era întredeschisă.
În timp ce mă apropiam de treptele mici ale pridvorului, i-am auzit vocea lui Mihai.
— Așadar… încă mai crede povestea cu mama-surogat?
Am rămas nemișcat.
Apoi am auzit-o pe Ioana.
A râs încet.
— A crezut absolut tot.
Inima a început să-mi bată atât de puternic, încât pentru o clipă n-am mai auzit nimic altceva.
Mihai a răspuns ceva prea încet ca să pot distinge cuvintele.
Imediat după aceea, Ioana a rostit fraza care mi-a răsturnat întreaga lume.
— Săptămâna viitoare, în sfârșit, ne mutăm.
Restul conversației s-a pierdut undeva în jurul meu.
Genunchii mi s-au înmuiat. M-am sprijinit cu spatele de peretele casei, apoi am alunecat și am căzut în stratul cu flori.
Palmele mi s-au afundat în scoarța umedă împrăștiată peste pământ, dar aproape că nu simțeam nimic.
Ne mutăm?
Mihai avea cheile tuturor caselor pe care firma noastră le renova. Nicio clipă nu m-am îndoit despre ce casă vorbea Ioana.
Până să reușesc să mă ridic și să mă întorc la mașină, cea mai dureroasă explicație posibilă prinsese deja rădăcini în mine.
În ziua aceea nu am mai intrat în casă.
După câteva ore eram din nou pe șantier.
Mihai și-a ridicat privirea de la peretele deschis în care măsura o conductă.
— Sigur ești bine?
M-am obligat să dau din cap.
— Da.
A zâmbit, mi-a întins un racord și s-a întors la lucru.
Nu părea vinovat.
Nici măcar puțin.
Tocmai acest lucru mă sfâșia cel mai tare.
Pe fața lui nu exista nicio urmă de rușine.
În tot restul după-amiezii aproape că nu am vorbit. Evenimentele ultimelor șapte luni au început să se așeze în mintea mea într-o imagine cu totul diferită.
Nenumăratele vizite la presupusa clinică.
Convorbirile telefonice pe care Ioana le purta afară, ca să n-o audă nimeni.
Serile în care se întorcea acasă și hainele îi miroseau a vopsea proaspătă. Atunci îmi spusese că sediul clinicii era în renovare.
Acum fiecare amănunt părea o dovadă.
Când am deschis ușa în acea seară, Luca a venit alergând spre mine. Purta întoarsă pe dos una dintre șepcile mele vechi.
— Tati, uite! Sunt ca tine!
L-am ridicat și l-am strâns atât de tare la piept, încât a început să se foiască.
Fiecare amintire căpătase dintr-odată un sens diferit.
Ioana a apărut în ușa bucătăriei, ștergându-și mâinile cu un prosop.
— E gata cina.
Arăta exact ca femeia pe care o iubisem fără rezerve timp de șase ani.
Pentru o clipă periculoasă, aproape că m-am convins că îmi imaginasem totul.
Apoi i-am auzit din nou vocea în minte.
A crezut absolut tot.
Cuvinte rostite în fața lui Mihai.
Mi-am dorit cu disperare ca întreaga după-amiază să nu fi fost decât un coșmar.
Cina s-a desfășurat într-o normalitate aproape dureroasă.