Luca ne-a explicat cu entuziasm că fasolea verde îl va face „puternic precum tati”. Ioana a râs, l-a mângâiat pe păr și l-a sărutat pe creștet.
Și eu am zâmbit atunci când se așteptau să zâmbesc.
Numai că fiecare clipă obișnuită îmi părea acum parte dintr-o piesă repetată îndelung.
După ce Luca a adormit, Ioana s-a așezat lângă mine pe canapea, aducând două căni cu ceai.
— Ești foarte tăcut în seara asta.
— A fost o zi lungă.
M-a privit atent.
— S-a întâmplat ceva la serviciu?
Voiam să o întreb direct cine urma să se mute săptămâna viitoare.
Dar întrebarea mi-a rămas blocată în gât.
Tot ce mă înconjura părea deja parte dintr-un joc pregătit cu grijă.
Așa că am luat cana și am spus doar:
— Mulțumesc.
Pentru o fracțiune de secundă, am văzut limpede cum se relaxa.
Acea expresie de ușurare a rupt în mine ceva ce nu mai putea fi reparat cu ușurință.
Înainte de răsărit, în timp ce Ioana îl ducea pe Luca la grădiniță, mi-am pus câteva lucruri într-o geantă sport. Mi-am scos verigheta și am lăsat-o pe comoda din dormitor.
La prânz eram deja în apartamentul fratelui meu, Radu.
Imaginea acelei ușurări din ochii Ioanei m-a urmărit pe tot drumul.
M-a sunat înainte să apuc să-mi desfac bagajul.
Apoi a sunat din nou.
Și din nou.
Până seara aveam unsprezece apeluri nepreluate și șapte mesaje necitite.
Andrei, te rog, răspunde-mi.
Încep să-mi fac griji pentru tine.
Nu înțeleg ce se întâmplă.
Te rog, întoarce-te acasă.
Am citit fiecare cuvânt.
Nu am răspuns la niciunul.
După două zile stăteam în biroul unei avocate specializate în divorțuri.
Numai faptul că rosteam acele cuvinte cu voce tare mi se părea aproape imposibil de suportat.
— Cred că soția mea m-a mințit luni întregi.
Avocata nu m-a grăbit. M-a lăsat să termin, apoi a așezat în fața mea un dosar cu documente.
— Nu trebuie să semnați nimic astăzi, mi-a spus calm. Uneori oamenii au nevoie doar să știe ce opțiuni au.
Am plecat cu dosarul sub braț și cu senzația că purtam certificatul de deces al unei căsnicii care încă respira.
Ioana nu a renunțat.
Într-o zi a lăsat pe palierul lui Radu o tavă cu musaca, încă fierbinte.
Altă dată mi-a trimis o fotografie cu Luca ținând o coală colorată pe care desenase cu creioane cerate.
Pe ea scria:
„Tati, vino acasă.”
Câteva zile mai târziu, am găsit sub ștergătorul mașinii o scrisoare scrisă de mână.
Începea cu numai trei cuvinte.
Te rog, crede-mă.
Dar eu nu mai eram capabil.
Nu fiindcă n-aș fi vrut să aflu adevărul.
Ci fiindcă mă temeam de prețul unei noi minciuni.
În a treia seară, cineva a sunat la ușa lui Radu.
Era Mihai.
Stătea în fața ușii, cu mâinile băgate în buzunarele gecii.
— Știu că ești furios pe mine, a spus liniștit. Și ai tot dreptul.
L-am privit fără să-mi schimb expresia.
— Nu am ce să discut cu tine.
A dat din cap.
— Mă așteptam.
Am rămas amândoi tăcuți.
Nu știam dacă mai puteam suporta încă un adevăr pe jumătate sau o nouă minciună.
Privirea lui Mihai a alunecat spre duba mea parcată lângă trotuar.
— Totuși, înainte să iei o hotărâre pe care n-o vei mai putea întoarce niciodată, acordă-mi mâine dimineață o singură oră.
Am râs amar.
— În ziua în care ai fost în casa mea am auzit mai mult decât suficient.
Mihai a clătinat din cap.
— Nu, a răspuns încet. Ai auzit numai jumătate din conversație.
A scos un plic simplu și l-a lăsat pe măsuța de lângă ușă.
— Înăuntru este o adresă.
Numai jumătate din conversație.
A doua zi dimineață, curiozitatea mi-a învins mândria.
Adresa m-a condus pe o stradă liniștită de la marginea orașului.
Între doi tei bătrâni se afla o casă albă, cu prispă mică și acoperiș de țiglă roșiatică.
Straturile de flori erau acoperite cu scoarță proaspăt împrăștiată.
De cutia poștală erau legate câteva baloane albastre care se mișcau în bătaia vântului.
Pe alee mă așteptau Mihai și câțiva colegi de-ai noștri.
Apoi am văzut-o.
Ioana stătea pe prispă.
Purta blugi vechi, bocanci de lucru și un hanorac decolorat, pătat cu vopsea uscată.
Pentru prima dată după multe luni, m-am uitat cu adevărat la mâinile ei.
Articulațiile îi erau acoperite cu tăieturi mărunte.
Pielea de pe vârfurile degetelor devenise aspră, crăpată și întărită.
Asemenea mâini nu se căpătau în cabinetele medicilor.
Erau mâinile unui om care muncise din greu.
Mihai s-a apropiat încet și mi-a întins un plic gros.
— Deschide-l.
Am făcut-o.
Înăuntru se afla actul de proprietate.
Pe prima pagină erau tipărite două nume.
Al meu.
Și al Ioanei.
Timp de câteva secunde lungi am rămas cu ochii fixați pe hârtie, incapabil să înțeleg ceea ce vedeam.
Documentul confirma că acea casă ne aparținea.
Mihai a arătat spre clădire.
— Proprietarul casei în care stați cu chirie a decis s-o vândă, mi-a explicat. Ioana a venit la mine și m-a rugat să-i dau de lucru. Voia să strângă bani pentru o locuință a voastră înainte să fiți obligați să plecați.
Am simțit cum mi se formează un nod dureros în gât.
— M-a rugat s-o învăț lucrări de renovare, a continuat el. A muncit în fiecare după-amiază, în toate weekendurile și în orice clipă liberă pe care a reușit s-o găsească. În loc să-i plătim salariul obișnuit, partea ei din muncă a fost investită direct în această proprietate.