Elena își lipise fruntea de geamul rece al trenului regio și se gândea la mama ei. Petrecuse trei zile în apartamentul bătrânei, fierbându-i supă de găină, aducându-i pastilele la timp și schimbându-i prosoapele umede de pe frunte. Febra scăzuse abia cu o zi înainte.
— Mai rămâi măcar până mâine, o rugase mama dimineață, cu vocea aceea subțire, obosită.
— Mihai e singur acasă, mamă. Probabil trăiește numai cu pâine uscată și conserve.
Acum, legănată de mișcarea trenului, Elena regreta că nu o ascultase. Dar Mihai o sunase în fiecare seară, întrebase de sănătatea mamei, apoi se plânsese că frigiderul e gol și că nu mai găsește nimic de mâncare. Vocea lui îi păruse ciudată. Obosită. Parcă prea moale.
— Mi-e dor de tine, mormăise el în noaptea trecută.
Elena zâmbise atunci, cu telefonul strâns la ureche. Treizeci de ani împreună, și tot îi era dor. Își spusese că, până la urmă, avusese noroc de un bărbat bun.
Trenul se clătina peste șine. Femeia așezată în fața ei spărgea semințe într-un șervețel și citea un roman de dragoste cu copertă lucioasă. Pe copertă, o fată subțire se lipea de un brunet elegant, în sacou. Elena își aruncă fără voie privirea spre reflexia din geam. Riduri fine la colțurile ochilor, fire albe crescute la rădăcină, obraji obosiți. Când îmbătrânise așa?
— Mergeți la soț? întrebă tovarășa de drum, fără să ridice mult ochii din carte.
— Da. Acasă.
— Eu merg la amant, chicoti femeia. Al meu crede că sunt la o prietenă.
Elena se înroși până la urechi și întoarse capul spre fereastră. Cum putea cineva să rostească așa ceva atât de ușor, ca și cum ar spune că merge la piață?
Telefonul îi vibră în palmă.
„Cum ești? Când ajungi?” scrisese Mihai.
Elena se uită la ceas. Mai avea cam trei ore până acasă. Pentru o clipă, vru să-i răspundă cinstit, dar se răzgândi. Să fie surpriză. Ajungea înainte de el, făcea cina, punea masa. Avea să se bucure.
„Mâine dimineață. Și mie mi-e dor”, îi trimise ea.
Mihai răspunse imediat cu o inimioară.
Dincolo de geam fugeau sate mici, curți întunecate și lumini rare, risipite printre case. Elena scoase din geantă termosul cu ceai. Mama insistase să-l ia, apoi îi îndesase și câteva sandvișuri în pungă. O hrănea mereu de parcă nu era o femeie trecută de cincizeci de ani, ci o fetiță în prima zi de școală.
— Te-ai tras la față de tot, fata mea. Sigur Mihai al tău nu are grijă să mănânci cum trebuie.
— Mamă, am cincizeci și cinci de ani.
— Și ce dacă? Pentru mine tot copil rămâi.
Elena mușcă din sandvișul cu parizer și se gândi la mama ei. Trăia singură în același bloc vechi, ridicat pe vremea comuniștilor, unde crescuse și Elena. Tatăl murise cu șase ani în urmă. Mama refuza cu încăpățânare să se mute la ei.
— Și așa sunteți strâmtorați cu viața voastră, spunea mereu, dând din mână. Nu vă mai trebuie și o babă printre picioare.
De parcă ar fi încurcat pe cineva. Elena își petrecuse toată viața având grijă de alții. Mai întâi părinții, apoi Mihai, apoi copiii. Lucrase educatoare la grădiniță, dar după ce se născuse Alexandru intrase în concediu de creștere. Pe urmă venise Ioana. Și, fără să-și dea seama când, rămăsese acasă de tot.
— La ce-ți trebuie serviciu? îi spunea Mihai. Eu câștig destul. Stai acasă, vezi de copii și de gospodărie.
Văzuse. Treizeci de ani văzuse. Gătise, spălase, făcuse curățenie. Dusese copiii la cursuri, la meditații, la doctor. Îi călcase cămășile lui Mihai, îi cususe nasturii, îi pregătise pachet pentru drum.
Copiii crescuseră și plecaseră fiecare în lumea lui. Alexandru se stabilise la Cluj și se însurase. Ioana era măritată și îi dăruise deja o nepoțică. Elena devenise bunică.
Și mai departe ce?
Trenul începu să încetinească. Elena își adună lucrurile și își luă rămas-bun de la femeia cu romanul. Pe peron era gălăgie, oameni grăbiți se înghesuiau spre stația de autobuz. Până acasă mai făcea patruzeci de minute.
În autobuz, își imagina mereu aceeași scenă. Mihai deschizând ochii mari, surprins, ea intrând cu sacoșele pline și zâmbind. Pe drum avea să treacă pe la Profi, să cumpere carne proaspătă, cartofi, ceva verdeață. Pregătea o cină adevărată, așa cum îi plăcea lui.
În magazin umplu două sacoșe. Casiera îi zâmbi când văzu cumpărăturile.
— Așteptați musafiri?
— Nu, doar vreau să-mi bucur soțul.
Sacoșele erau mai grele decât crezuse. Le cără până la bloc aproape fără suflare. În lift, se sprijini de perete și își trase respirația. La ușa apartamentului căută cheile o veșnicie, răscolind geanta până la fund.
În cele din urmă descuie.
— Mihai, eu sunt! strigă ea. Am ajuns!
Niciun răspuns. Tăcere. Poate dormea. Era târziu, aproape unsprezece noaptea.
Elena lăsă sacoșele jos și își scoase paltonul. În apartament ardea lumina. Ciudat. Mihai dormea întotdeauna pe întuneric și o certa dacă uita becul aprins pe hol.
Se duse spre dulap să-și agațe paltonul, dar se opri brusc. Lângă prag erau o pereche de pantofi. Pantofi de femeie. Roșii, cu toc înalt. Scumpi, lucioși, imposibil de confundat.
— Mihai? chemă ea mai încet.
Inima începu să-i bată neregulat. Poate erau ai Ioanei? Fiica avea chei. Dar de ce nu ar fi anunțat? Și Ioana nu purta niciodată asemenea tocuri.
Din bucătărie se auzi un râs. Un râs de femeie.
Elena încremeni. Nu era Ioana. Vocea era străină.
— Mihai, ești un adevărat comediant! spuse necunoscuta.
— Elena vine abia mâine. Avem timp să strângem tot, răspunse soțul ei.
Elena se lipi cu spatele de perete. Genunchii îi slăbiră. Ce se întâmpla? Cine era femeia aceea? Ce anume trebuiau să strângă?
— Și dacă se întoarce mai devreme? întrebă cealaltă.
— Nu se întoarce. Ea e exactă ca un ceas elvețian. Dacă a zis mâine dimineață, atunci mâine dimineață.
Râseră amândoi. Elena închise ochii. Aerul parcă se îngroșase în jurul ei și nu mai putea să-l tragă în piept.
Păși încet pe coridor, spre bucătărie. Ușa era întredeschisă. Se uită prin crăpătură.
Mihai stătea la masă în maiou și pantaloni de trening. Avea părul răvășit și fața mulțumită, relaxată. În fața lui, pe scaun, se afla o femeie tânără, de vreo treizeci de ani. Brunetă, aranjată, cu buze aprinse. Purta halatul ei, halatul Elenei.
Pe masă erau două păhărele, salată boeuf, castraveți murați și o farfurie cu pește. Mihai ținea femeia de mână.
— Cristina, ești o minune, îi spunea el în șoaptă.
Cristina? Cine era Cristina?
— Dar soția ta? Tu spuneai că o iubești, murmură necunoscuta, înclinând cochet capul.
— O iubesc. Dar cu tine e altceva. Cu tine simt că trăiesc.
Elena se prinse de tocul ușii. În fața ochilor i se făcu întuneric. Treizeci de ani de căsnicie. Treizeci de ani în care crezuse, îngrijise, tăcuse, răbdase. Iar el…
— Mihai, șopti ea.
Amândoi se întoarseră brusc. Mihai se albi la față și rămase cu gura deschisă. Femeia sări de pe scaun și își trase halatul mai strâns peste ea.
— Elena? Tu… tu parcă mâine… bâigui el.
— Cine este? întrebă Elena, arătând cu mâna tremurândă spre brunetă.
— Este Cristina. O colegă. De la serviciu.
— Colegă? Elena o măsură din cap până în picioare pe femeia îmbrăcată în halatul ei. Colegă în halatul meu?
— Știi, cred că mai bine plec, spuse Cristina și se repezi spre ușă. Mihai, vorbim noi.
— Stai! strigă Elena. Nu pleci nicăieri! Vreau să-mi explicați ce se întâmplă aici!
Cristina se opri. Pe fața ei se citea vină, dar nu destulă. Mai degrabă neplăcere că fusese prinsă.
— Doar vorbeam, zise ea. Mihai m-a ajutat cu un raport.
— Cu un raport? Elena izbucni într-un râs scurt, aproape isteric. La miezul nopții? În halatul meu?
— Elena, liniștește-te, spuse Mihai ridicându-se. Nu e ce crezi. Cristina mi-a cerut ajutor la muncă, am trecut pe la ea, am ajutat-o. După aceea m-a invitat la un ceai…
— La ceai? Elena arătă cu degetul spre păhărele. Asta e ceai?
— Ei, am băut puțin…
— Și și-a pus halatul meu! În casa mea! La masa mea! În timp ce eu aveam grijă de mama bolnavă!
Mihai făcu un pas spre ea.
— Elena, nu țipa. O să audă vecinii.
— Vecinii? Elena se trase înapoi ca arsă. Pe tine de vecini te doare? La mine te-ai gândit când ai adus-o pe asta… pe asta aici?
— Nu s-a întâmplat nimic! Mihai o apucă de umeri. Îți jur, nimic!
Elena se uită drept în ochii lui. Acolo erau panică, teamă și minciună. După treizeci de ani lângă el, învățase să-l citească mai bine decât orice carte.
— Dă-mi drumul, spuse încet.
El nu se mișcă.
— Am zis să-mi dai drumul!
Mihai îi eliberă umerii. Îi tremurau mâinile.
— Eu plec, murmură Cristina și se îndreptă iar spre ieșire.
— Stai! răcni Elena. Mai întâi dai jos halatul!
— Elena, aici, de față cu mine? încercă Mihai să se bage între ele.
— Dar ce, ți-e rușine? Elena îl împinse la o parte. Nu ți-a fost rușine când ai ospătat-o în halatul meu!
Cristina își smulse halatul de pe ea și îl aruncă pe un scaun. Pe dedesubt avea blugi mulați și un top.
— Îmi pare rău, aruncă ea peste umăr, apoi ieși în grabă.
Ușa de la intrare se trânti.
Elena se lăsă pe scaun și își acoperi fața cu palmele. Nu plângea. Lacrimile dispăruseră. În locul lor era un gol imens, o gaură neagră acolo unde până atunci fusese inima.
— Elena, hai să vorbim calm, spuse Mihai, așezându-se lângă ea. Îți explic tot.
— Explică.
— Cristina chiar m-a rugat s-o ajut cu un raport. M-am dus la ea, am ajutat-o. A zis să bem ceva pentru că terminaserăm bine treaba.
— La nouă seara?
— Așa s-a nimerit.
— Până la două noaptea? Elena ridică brusc capul. Patru ore ați făcut „raportul”?
Mihai tăcu. Fața i se înroșise și pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare.
— Mihai, nu sunt proastă, spuse Elena încet. Suntem împreună de treizeci de ani. Văd când minți.
— Nu s-a întâmplat nimic! Am stat doar de vorbă! Ea e singură, nu are cu cine schimba o vorbă!
— Și cu mine tu nu ai ce vorbi?
— Cu tine vorbim numai despre casă. Despre nepoată, despre mama ta, despre facturi. Cu ea… cu ea pot vorbi despre altceva.
Elena se ridică. În piept îi ardea ceva dureros, ca un cărbune încins.
— Despre altceva? repetă ea. Eu ce sunt, Mihai? Nu sunt om? Sunt dulapul din bucătărie?
— Nu asta am vrut să spun.
— Dar cum ai vrut? CUM? Elena izbi cu pumnul în masă. Eu treizeci de ani am ținut casa asta în picioare! Pentru tine! Pentru copii! Mi-am îngropat munca, mi-am îngropat viața! Și tu îmi spui că nu sunt interesantă!
— Elena, calmează-te…
— Nu mă calmez! Se mișca prin bucătărie ca o fiară prinsă în cușcă. Îți calc cămășile, îți fac ciorbe, îți spăl rufele, strâng după tine! Iar tu vorbești cu colegele „despre altceva”!
— N-a fost decât ea.
— Doar ea? Chiar acum îmi spui „doar ea”? Elena se opri în loc. Câte au fost înainte?
— N-a fost nimeni!
— Minți! Se apropie de el până aproape îi simți respirația. De câte ori ai întârziat la „serviciu”? Câte „ședințe” ai avut? Câte „petreceri de firmă”?
— Era muncă!
— Muncă? Ca munca de azi cu Cristina?
Mihai lăsă capul în jos.
— Elena, eu te iubesc. Sincer. Tu ești cea mai apropiată de mine.
— Apropiată? Elena râse amar. Ca o pereche de papuci vechi, nu?
— Nu știu cum să vorbesc cu tine!
— Dar eu cum să vorbesc? CUM? Lacrimile izbucniră deodată, curgând fără oprire. Ți-am dat toată viața mea! Toată! Iar tu ce faci? Cauți femei tinere?
— Nu caut! Cristina singură…
— Singură ce? Singură a intrat în halatul meu? Singură te-a luat de mână? Singură a pus paharele pe masă?
Mihai nu răspunse.
— Răspunde! strigă Elena. Singură?
— A fost… de amândoi, scăpă el.
Elena duse mâna la piept. Cuvintele lui o loviseră mai tare decât orice palmă.
— Deci și tu ai vrut. Deci tu pe ea…
— Elena, nu începe.
— Ba da, încep! De cât timp durează? CÂT?
— Trei luni.
Elena se prăbuși pe podea, lângă masă. Trei luni. Trei luni el o privise în ochi, o sărutase seara, îi spusese că o iubește. Și în tot timpul acesta fusese cu ea.
— Ne-am văzut rar, încercă Mihai să spună.
— Rar? Deci v-ați văzut! Elena se ridică sprijinindu-se de scaun. Gata. S-a terminat!
— Unde te duci?
— Nu e treaba ta! Oriunde, numai departe de tine!
Porni spre hol. Mihai veni după ea, împiedicându-se aproape de papucii de casă.
— Elena, rămâi! Vorbim dimineață! Cu mintea limpede!
— Cu mintea limpede? Elena își trăgea paltonul pe ea cu mâini tremurătoare. Eu de acum înainte o să am toată viața pentru minte limpede!
— Nu pleca, te rog!
Se întoarse. Mihai stătea în maiou, cu pantaloni scurți uzați, chelind, cu burta revărsată ușor peste elastic. Dintr-odată nu i se mai păru nici puternic, nici indispensabil. I se păru jalnic.
— Știi ceva? spuse ea. Du-te la Cristina ta. Vorbiți „despre altceva”.
Elena trânti ușa și coborî scările în fugă. Nu luă liftul. Se temea că Mihai o va ajunge din urmă.
Afară era frig. Aerul nopții îi tăie obrajii umezi. Unde să meargă? La Ioana nu putea; ar fi trezit copilul. La mama era prea departe, ultimul tren plecase de mult.
Atunci își aminti de Mariana, prietena ei din tinerețe. Locuia la câteva străzi distanță. O sună.
— Elena? Ce-ai pățit la ora asta? se auzi vocea somnoroasă a Marianei.
— Mariana, pot veni la tine? Am mare nevoie.
— Sigur că da. Ce s-a întâmplat?
— Îți spun când ajung.
În taxi, Elena privea luminile rare ale orașului și nu simțea aproape nimic. Treizeci de ani. O viață întreagă. Și ce rămăsese din ea? Gol. Rușine. Trădare.
Mariana îi deschise ușa într-un halat șifonat, cu părul prins la întâmplare.
— Intră. Pun ibricul pe foc. Spune.
Elena îi povesti tot. De la mesajul cu inimioară până la halatul aruncat pe scaun. Mariana ascultă fără să o întrerupă, clătinând din cap tot mai apăsat.
— Un nemernic, concluzionă ea. Toți se cred stăpâni pe viața femeii de lângă ei.
— Mariana, eu nu știu ce să fac.
— Ce să faci? Divorțezi și gata.
Elena își strânse palmele una într-alta.
— E ușor de spus.
— Tocmai pentru că știe că ți-e greu, crede că o să înghiți orice.
În noaptea aceea nu dormi. Zăcu pe canapeaua Marianei, cu ochii deschiși, și își derulă viața înapoi. Cum îl cunoscuse pe Mihai la facultate. Cum îi adusese flori la prima întâlnire. Cum născuse copiii. Cum el începuse, încet, să vină tot mai târziu de la serviciu.
Când se stricase totul? Cu doi ani în urmă observase clar că se răcise. Vorbea mai puțin, o atingea mai rar, se uita prin ea ca printr-o perdea. Ea crezuse că e criza vârstei.
Dar el doar își găsise pe cineva mai tânără.
Dimineață o sună pe Ioana.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Tata m-a sunat, te caută.
— Spune-i tatălui tău că sunt la tanti Mariana. Și că am nevoie să mă gândesc.
— La ce să te gândești?
— Îți explic mai târziu, fata mea.
Mihai o sună toată ziua. Elena nu răspunse. Seara, el veni la Mariana.
— Elena e aici? întrebă din prag.
— Este, răspunse Elena, ieșind pe hol. Ce vrei?
— Să vorbim. Omenește.
— Vorbește.
— Elena, am terminat cu Cristina. Gata. Nu o mai văd niciodată.
— Da, sigur. Până la următoarea Cristina.
— Nu va exista următoarea! Jur!
Elena îl privi atent. Avea fața obosită, cămașa mototolită, ochii roșii. Probabil că în clipa aceea chiar vorbea sincer. Dar sinceritatea lui venise după ce fusese prins.
— Mihai, m-am gândit, spuse ea încet. Am cincizeci și cinci de ani. Poate a venit vremea să trăiesc și pentru mine.
— Cum adică pentru tine?
— Așa. O să-mi caut de lucru. O să văd lumea, cât pot. O să mă întreb ce vreau eu. Nu doar ce vrei tu.
— Elena, dar noi suntem familie.
— Familie? Ea zâmbi trist. Familie înseamnă doi oameni. Nu unul care trăiește cum îi place și altul care strânge în urma lui.
— Mă schimb!
— Știi ce? O să stăm separat o vreme. Ne gândim fiecare la viața lui.
— Asta înseamnă divorț?
— Înseamnă pauză. Dacă o să înțelegi că ai nevoie de mine nu doar ca bucătăreasă și spălătoreasă, vii și îmi arăți asta. Dacă nu… Elena ridică din umeri. Atunci n-a fost să fie.
Mihai rămase nemișcat. După câteva clipe, dădu încet din cap.
— Bine. Dar o să lupt pentru tine.
— Vom vedea.
El plecă. Mariana o cuprinse pe Elena în brațe.
— Ai făcut bine. Foarte bine.
— Mi-e frică, Mariana.
— Normal că ți-e frică. Dar măcar acum ești cinstită cu tine.
Elena se apropie de fereastră. Afară ploua mărunt, fără grabă. O viață nouă începea. La cincizeci și cinci de ani. Părea absurd, desigur. Dar poate tocmai asta era șansa ei.
Mâine avea să caute un loc de muncă. Apoi avea să meargă la mama și să vorbească cu ea cu adevărat, nu doar despre pastile și supă. De multă vreme nu mai stătuseră de vorbă suflet lângă suflet.
După aceea, avea să vadă. Poate Mihai avea să se trezească la realitate. Poate nu. Poate ea avea să descopere că poate trăi și fără el.
Important era să învețe, în sfârșit, să trăiască și pentru sine. Nu numai pentru ceilalți.
Ploaia bătea ușor în geam. Elena zâmbi. Pentru prima dată după o zi întreagă.