Elena își lipise fruntea de geamul rece al trenului regio și se gândea la mama ei. Petrecuse trei zile în apartamentul bătrânei, fierbându-i supă de găină, aducându-i pastilele la timp și schimbându-i prosoapele umede de pe frunte. Febra scăzuse abia cu o zi înainte.
— Mai rămâi măcar până mâine, o rugase mama dimineață, cu vocea aceea subțire, obosită.
— Mihai e singur acasă, mamă. Probabil trăiește numai cu pâine uscată și conserve.
Acum, legănată de mișcarea trenului, Elena regreta că nu o ascultase. Dar Mihai o sunase în fiecare seară, întrebase de sănătatea mamei, apoi se plânsese că frigiderul e gol și că nu mai găsește nimic de mâncare. Vocea lui îi păruse ciudată. Obosită. Parcă prea moale.
— Mi-e dor de tine, mormăise el în noaptea trecută.
Elena zâmbise atunci, cu telefonul strâns la ureche. Treizeci de ani împreună, și tot îi era dor. Își spusese că, până la urmă, avusese noroc de un bărbat bun.
Trenul se clătina peste șine. Femeia așezată în fața ei spărgea semințe într-un șervețel și citea un roman de dragoste cu copertă lucioasă. Pe copertă, o fată subțire se lipea de un brunet elegant, în sacou. Elena își aruncă fără voie privirea spre reflexia din geam. Riduri fine la colțurile ochilor, fire albe crescute la rădăcină, obraji obosiți. Când îmbătrânise așa?
— Mergeți la soț? întrebă tovarășa de drum, fără să ridice mult ochii din carte.
— Da. Acasă.
— Eu merg la amant, chicoti femeia. Al meu crede că sunt la o prietenă.
Elena se înroși până la urechi și întoarse capul spre fereastră. Cum putea cineva să rostească așa ceva atât de ușor, ca și cum ar spune că merge la piață?
Telefonul îi vibră în palmă.
„Cum ești? Când ajungi?” scrisese Mihai.
Elena se uită la ceas. Mai avea cam trei ore până acasă. Pentru o clipă, vru să-i răspundă cinstit, dar se răzgândi. Să fie surpriză. Ajungea înainte de el, făcea cina, punea masa. Avea să se bucure.
„Mâine dimineață. Și mie mi-e dor”, îi trimise ea.
Mihai răspunse imediat cu o inimioară.
Dincolo de geam fugeau sate mici, curți întunecate și lumini rare, risipite printre case. Elena scoase din geantă termosul cu ceai. Mama insistase să-l ia, apoi îi îndesase și câteva sandvișuri în pungă. O hrănea mereu de parcă nu era o femeie trecută de cincizeci de ani, ci o fetiță în prima zi de școală.
— Te-ai tras la față de tot, fata mea. Sigur Mihai al tău nu are grijă să mănânci cum trebuie.
— Mamă, am cincizeci și cinci de ani.
— Și ce dacă? Pentru mine tot copil rămâi.
Elena mușcă din sandvișul cu parizer și se gândi la mama ei. Trăia singură în același bloc vechi, ridicat pe vremea comuniștilor, unde crescuse și Elena. Tatăl murise cu șase ani în urmă. Mama refuza cu încăpățânare să se mute la ei.
— Și așa sunteți strâmtorați cu viața voastră, spunea mereu, dând din mână. Nu vă mai trebuie și o babă printre picioare.
De parcă ar fi încurcat pe cineva. Elena își petrecuse toată viața având grijă de alții. Mai întâi părinții, apoi Mihai, apoi copiii. Lucrase educatoare la grădiniță, dar după ce se născuse Alexandru intrase în concediu de creștere. Pe urmă venise Ioana. Și, fără să-și dea seama când, rămăsese acasă de tot.
— La ce-ți trebuie serviciu? îi spunea Mihai. Eu câștig destul. Stai acasă, vezi de copii și de gospodărie.
Văzuse. Treizeci de ani văzuse. Gătise, spălase, făcuse curățenie. Dusese copiii la cursuri, la meditații, la doctor. Îi călcase cămășile lui Mihai, îi cususe nasturii, îi pregătise pachet pentru drum.
Copiii crescuseră și plecaseră fiecare în lumea lui. Alexandru se stabilise la Cluj și se însurase. Ioana era măritată și îi dăruise deja o nepoțică. Elena devenise bunică.
Și mai departe ce?
Trenul începu să încetinească. Elena își adună lucrurile și își luă rămas-bun de la femeia cu romanul. Pe peron era gălăgie, oameni grăbiți se înghesuiau spre stația de autobuz. Până acasă mai făcea patruzeci de minute.
În autobuz, își imagina mereu aceeași scenă. Mihai deschizând ochii mari, surprins, ea intrând cu sacoșele pline și zâmbind. Pe drum avea să treacă pe la Profi, să cumpere carne proaspătă, cartofi, ceva verdeață. Pregătea o cină adevărată, așa cum îi plăcea lui.
În magazin umplu două sacoșe. Casiera îi zâmbi când văzu cumpărăturile.
— Așteptați musafiri?
— Nu, doar vreau să-mi bucur soțul.
Sacoșele erau mai grele decât crezuse. Le cără până la bloc aproape fără suflare. În lift, se sprijini de perete și își trase respirația. La ușa apartamentului căută cheile o veșnicie, răscolind geanta până la fund.
În cele din urmă descuie.
— Mihai, eu sunt! strigă ea. Am ajuns!
Niciun răspuns. Tăcere. Poate dormea. Era târziu, aproape unsprezece noaptea.
Elena lăsă sacoșele jos și își scoase paltonul. În apartament ardea lumina. Ciudat. Mihai dormea întotdeauna pe întuneric și o certa dacă uita becul aprins pe hol.
Se duse spre dulap să-și agațe paltonul, dar se opri brusc. Lângă prag erau o pereche de pantofi. Pantofi de femeie. Roșii, cu toc înalt. Scumpi, lucioși, imposibil de confundat.
— Mihai? chemă ea mai încet.