— Elena vine abia mâine. Avem timp să strângem tot, răspunse soțul.
Elena se sprijini de perete. Genunchii i se înmuiară. Ce se întâmpla? Cine era femeia aceea? Despre ce vorbeau?
— Și dacă se întoarce mai devreme? întrebă ea.
— Nu se întoarce. Elena e exactă ca un ceas elvețian. Dacă a spus mâine dimineață, atunci mâine dimineață va fi.
Râseră amândoi din nou. Elena închise ochii. Aerul parcă dispăruse din hol.
Păși fără zgomot spre bucătărie. Ușa era întredeschisă. Se uită înăuntru.
La masă stătea Mihai, în maiou și pantaloni de trening. Avea părul ciufulit și o expresie mulțumită, aproape tânără. În fața lui era o femeie de vreo treizeci de ani. Brunetă, aranjată, vie. Purta halatul ei. Halatul Elenei.
Pe masă erau două păhărele, salată de boeuf, murături și o farfurie cu pește marinat. Mihai îi ținea femeii mâna între palmele lui.
— Cristina, ești o minune, șopti el.
Cristina? Cine era Cristina?
— Dar soția ta? întrebă femeia, înclinându-și cochet capul. Parcă spuneai că o iubești.
— O iubesc. Dar cu tine e altceva. Cu tine simt că trăiesc.
Elena se agăță de tocul ușii. I se întunecă privirea. Treizeci de ani de căsnicie. Treizeci de ani în care crezuse, avusese grijă, răbdase. Iar el…
— Mihai, șopti ea.
Amândoi se întoarseră brusc. Mihai se făcu alb la față și rămase cu gura întredeschisă. Femeia sări în picioare și își strânse halatul la piept.
— Elena? Tu… tu trebuia să vii mâine, bâigui el.
— Cine este? întrebă Elena, arătând cu mâna tremurândă spre brunetă.
— E Cristina. O colegă. De la serviciu.
— Colegă? Elena o măsură pe femeia îmbrăcată în halatul ei. Colegă în halatul meu?
— Știi, cred că e mai bine să plec, spuse Cristina și se repezi spre ușă. Mihai, vorbim noi.
— Stai! strigă Elena. Nu pleci nicăieri! Să-mi explicați ce se întâmplă aici!
Cristina se opri. Pe fața ei se vedea vinovăție, dar nu atât de multă cât ar fi trebuit.
— Doar discutam, zise ea. Mihai m-a ajutat cu un raport.
— Cu un raport? Elena izbucni într-un râs scurt, aproape isteric. La două noaptea? În halatul meu?
— Elena, liniștește-te, spuse Mihai ridicându-se. Nu e ce pare. Cristina m-a rugat s-o ajut cu ceva de la birou. Am trecut pe la ea. După aceea mi-a propus un ceai…
— Ceai? Elena arătă spre pahare. Asta e ceai?
— Am băut puțin, nimic mai mult…
— Și și-a pus halatul meu! În casa mea! La masa mea! În timp ce eu îngrijeam o mamă bolnavă!
Mihai făcu un pas spre ea.
— Elena, nu țipa. Aud vecinii.
— Vecinii? Ea se trase înapoi ca lovită. De vecini îți pasă? Dar de mine ți-a păsat când ai adus-o pe asta… pe asta…
— N-a fost nimic! Mihai o apucă de umeri. Jur, n-a fost nimic!
Elena îl privi drept în ochi. Acolo erau panică, frică și minciună. După treizeci de ani de viață împreună îl citea ca pe o scrisoare deschisă.
— Dă-mi drumul, șopti.
— Am spus să-mi dai drumul!
Mihai își desfăcu mâinile. Îi tremurau.
— Plec, murmură Cristina și se îndreptă iar spre hol.
— Stai! tună Elena. Întâi scoți halatul!
— Elena, chiar aici, de față cu mine? încercă Mihai să se bage între ele.
— Ce, ți-e rușine? Elena îl împinse. Nu ți-a fost rușine când ai servit-o în halatul meu!
Cristina își smulse halatul și îl aruncă pe un scaun. Pe dedesubt avea blugi strâmți și un top.
— Îmi pare rău, aruncă ea peste umăr și fugi.
Ușa se trânti.
Elena se lăsă pe scaun și își acoperi fața cu palmele. Nu plângea. Nu mai avea lacrimi. În locul inimii simțea un gol negru, imens.
— Elena, hai să vorbim calm, spuse Mihai, așezându-se lângă ea. Îți explic tot.
— Explică.
— Cristina chiar m-a rugat s-o ajut cu raportul. Am mers la ea, am ajutat-o. Apoi a zis să bem ceva pentru treaba făcută bine.
— La nouă seara?
— Până la două noaptea? Elena ridică brusc capul. Patru ore ați făcut „raportul”?
Mihai tăcu. Fața i se înroșise și îi apăruseră broboane de sudoare pe frunte.
— Mihai, nu sunt proastă, spuse Elena încet. Suntem de treizeci de ani împreună. Știu când minți.
— Dar n-a fost nimic! Am stat de vorbă, atât! E singură, n-are cu cine schimba două cuvinte.
— Iar cu mine n-ai ce vorbi?
— Cu tine vorbim numai despre casă. Despre nepoată, despre mama ta. Cu ea… cu ea vorbesc despre altceva.
Elena se ridică. În piept îi ardea ceva dureros.
— Despre altceva? repetă. Dar eu ce sunt? Nu sunt om? Sunt dulapul din bucătărie?
— Nu asta am vrut să spun…
— Ba exact asta ai spus! Elena izbi cu pumnul în masă. Treizeci de ani am ținut casa asta! Pentru tine! Pentru copii! Mi-am îngropat meseria! Și acum îmi spui că nu sunt interesantă!
— Elena, te rog, calmează-te.
— Nu mă calmez! Se plimba prin bucătărie ca o fiară prinsă în cușcă. Îți calc cămășile, îți fac ciorbă, îți strâng după tine, iar tu stai cu colegele și vorbești „despre altceva”!
— A fost o singură dată.
— O singură dată? Chiar acum, o singură dată? Elena se opri. Și câte au fost înaintea ei?
— N-a mai fost nimeni!
— Minți! Se apropie de el până aproape îl atinse. De câte ori ai stat peste program la „muncă”? Câte „ședințe” ai avut? Câte „ieșiri cu colegii”?
— Aia chiar era muncă!
— Muncă? Ca azi, cu Cristina, tot „muncă” era?