Mihai lăsă capul în jos.
— Elena, eu te iubesc. Pe cuvânt. Tu ești omul meu cel mai apropiat.
— Apropiat? Elena râse amar. Ca o pereche veche de papuci, nu?
— Cum vrei să vorbesc?
— Cum?! Lacrimile izbucniră în sfârșit, fierbinți și grele. Ți-am dat toată viața mea! Toată! Iar tu ce faci? Cauți femei tinere?
— Nu caut! Cristina singură…
— Singură ce? Singură a intrat în halatul meu? Singură ți-a luat mâna? Singură a pus paharele pe masă?
Mihai nu răspunse.
— Răspunde! țipă Elena. Singură?
— A fost de ambele părți!
Elena se prinse cu mâna de piept. Deci și el dorise. Deci și el o chemase cu gândul, cu trupul, cu tot ce jurase cândva că îi aparține doar soției lui.
— Elena, nu face asta…
— Ba da! De cât timp durează? Cât timp?
— Trei luni.
Elena se prăbuși pe podea. Trei luni. Trei luni în care el o privise în ochi, o sărutase seara, îi spusese că o iubește. Și în același timp era cu cealaltă.
— Ne-am văzut rar, spuse el repede.
— Rar? Deci v-ați văzut! Elena începu să se tragă spre ușă, cu o disperare pe care nu și-o recunoștea. Gata. S-a terminat.
— Unde te duci?
— Nu te mai privește! Oriunde, numai departe de tine!
Se ridică și merse spre hol. Mihai se repezi după ea.
— Elena, rămâi! Vorbim dimineață! Cu mintea limpede!
— Cu mintea limpede? Elena își trăgea paltonul pe umeri. De acum înainte o să am toată viața timp să gândesc limpede!
— Nu pleca, te rog!
Ea se întoarse. Mihai stătea în maiou și în chiloți uzați, cu început de chelie și burtă de bere. Jalnic. Atât de jalnic încât durerea ei se amestecă pentru o clipă cu rușine.
— Știi ceva? spuse ea. Du-te la Cristina ta. Vorbiți „despre altceva”.
Elena trânti ușa și o luă la fugă pe scări. Nu așteptă liftul. Îi era teamă că Mihai ar putea s-o ajungă.
Afară era frig. Unde să se ducă? La Ioana nu putea merge, ar fi trezit nepoțica. Până la mama era prea departe, iar ultimul tren plecase de mult.
Atunci își aminti de prietena ei, Viorica, care locuia în cartierul de alături. O sună cu mâinile înghețate.
— Eleno? Ce-i cu tine la trei dimineața? se auzi vocea somnoroasă a Vioricăi.
— Vio, pot veni la tine? Te rog. Am mare nevoie.
— Sigur că poți. Ce s-a întâmplat?
— Îți spun când ajung.
În taxi, Elena privea luminile reci ale orașului și se gândea la aceeași cifră: treizeci de ani. O viață întreagă. Și ce rămăsese din ea? Gol. Trădare. O masă murdară, două pahare și halatul ei aruncat pe scaun.
Viorica îi deschise în capot, cu părul ciufulit.
— Intră. Pun ibricul pe foc. Spune-mi.
Elena îi povesti tot. Fără ordine, fără rușine, cu pauze lungi și cuvinte rupte. Viorica asculta și dădea din cap.
— Un nemernic, rosti ea până la urmă. Toți sunt niște nemernici.
— Vio, nu știu ce să fac.
— Ce să faci? Divorțezi și gata.
— La cincizeci și cinci de ani?
— Tocmai de-aia. De asta crede el că o să înghiți orice.
Elena nu dormi deloc în noaptea aceea. Stătea întinsă pe canapeaua Vioricăi și își amintea. Cum îl cunoscuse pe Mihai la facultate. Cum îi adusese flori la prima întâlnire. Cum născuse copiii, cum el începuse să întârzie tot mai des la serviciu.
Când se stricase totul? Cu siguranță observase ceva de vreo doi ani. Se făcuse mai rece, mai retras, mai puțin atent. Ea crezuse că e criza vârstei.
Dar el doar găsise pe cineva mai tânăr.
Dimineață o sună Ioana.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Tata a sunat, te caută peste tot.
— Spune-i tatălui tău că sunt la mătușa Vio. Și că am nevoie să mă gândesc.
— La ce să te gândești?
— Îți explic mai târziu, fata mea.
Mihai sună toată ziua. Elena nu răspunse. Spre seară, el apăru la ușa Vioricăi.
— Elena e aici? întrebă din prag.
— Sunt aici, spuse Elena, ieșind în hol. Ce vrei?
— Să vorbim. Ca oamenii.
— Vorbește.
— Elena, am rupt orice legătură cu Cristina. Gata. Nu o mai văd niciodată.
— Da, sigur. Până la următoarea Cristina.
— Nu va exista următoarea! Jur!
Elena îl privea. Avea fața obosită, cămașa șifonată, umerii căzuți. Probabil că în clipa aceea vorbea sincer. Probabil chiar îi era frică.
— Mihai, m-am gândit, spuse ea încet. Am cincizeci și cinci de ani. Poate că a venit vremea să trăiesc și pentru mine.
— Cum adică pentru tine?
— Adică așa. Îmi caut de lucru. Văd lumea. Încerc să-mi dau seama ce vreau eu. Nu doar ce vrei tu.
— Elena, noi suntem o familie.
— Familie? Ea zâmbi fără bucurie. Familie e atunci când sunt doi. Nu când unul trăiește cum îi place, iar celălalt strânge după el.
— Mă schimb!
— Știi ce? O să stăm separat o vreme. Să ne gândim fiecare la ale lui.
— Ăsta e divorț?
— E o pauză. Dacă o să înțelegi că ai nevoie de mine nu doar ca bucătăreasă și femeie de serviciu, vii. Dacă nu… Elena ridică din umeri. Atunci așa a fost să fie.
Mihai rămase tăcut. După câteva clipe, încuviință din cap.
— Bine. Dar o să lupt pentru tine.
— Vedem.
El plecă. Viorica o strânse pe Elena în brațe.
— Ai făcut bine. Ai ales corect.
— Mi-e frică, Vio.
— Normal că ți-e frică. Dar măcar e adevărat.
Elena se apropie de fereastră. Afară ploua mărunt. O viață nouă începea. La cincizeci și cinci de ani. Părea caraghios, poate chiar absurd. Dar poate tocmai asta era șansa ei.
A doua zi avea să caute de lucru. Apoi urma să meargă la mama și să stea cu ea de vorbă, pe îndelete. Nu mai vorbiseră cu adevărat de mult timp.
După aceea, va vedea. Poate Mihai avea să-și vină cu adevărat în fire. Poate nu. Poate ea avea să descopere, pentru prima dată după treizeci de ani, că poate trăi și fără el.
Important era să învețe să trăiască și pentru ea. Nu doar pentru ceilalți.
Ploaia bătea încet în geam. Elena zâmbi. Pentru prima dată după o zi întreagă.