În ziua în care soacra mea m-a sunat agitată și m-a întrebat unde se afla, mai exact, intrarea în „noua noastră casă somptuoasă”, a trebuit să îndepărtez telefonul de la ureche, ca să nu-mi audă râsul.
Pe soacra mea o chema Doina. De aproape trei ani, ajunsese să creadă că orice lucru bun care apărea în viața fiului ei îi oferea, în mod firesc, și ei un drept asupra acelui lucru. Când Andrei fusese promovat la serviciu, în loc să se bucure pentru el, lăsase să se înțeleagă că, de atunci înainte, ar fi fost normal să primească lunar un ajutor financiar. Când ne cumpăraserăm o mașină nouă, presupusese că autoturismul vechi urma să-i fie dat ei, fără să mai fie nevoie de vreo discuție. Iar când aflase că intenționam să ne mutăm, nici măcar nu-i trecuse prin minte să ne felicite. Prima ei întrebare fusese câte dormitoare avea casa. După ce auzise răspunsul, zâmbise mulțumită și spusese:
— Minunat! În sfârșit o să am și eu o cameră în care să mă simt în largul meu.
Andrei și cu mine doar ne priviserăm. Niciunul dintre noi nu rostise atunci vreun cuvânt. În mod obișnuit, eu nu eram genul care să tacă, dar Doina ne încălcase limitele de atâtea ori de-a lungul căsniciei, numind fiecare intruziune „căldură de familie”, încât ajunsesem să știu cât de inutilă putea deveni o confruntare directă. Își formula chiar și cele mai absurde pretenții cu atâta naturalețe, sinceritate afișată și siguranță de sine, încât, dacă o contraziceai, te făcea să simți că tu erai persoana lipsită de bun-simț.
În ultimele luni, comportamentul ei devenise și mai apăsător. Vorbea fără încetare despre cât de greu îi era să locuiască singură, despre faptul că apartamentul ei devenise prea mare pentru o singură persoană, despre cât de mult o obosea singurătatea și cât de mult își dorea să fie mai aproape de familie. Mutarea noastră era deja prezentată de ea drept „începutul unei etape noi pentru noi toți”. Cu fiecare astfel de discuție, înțelegeam mai limpede un adevăr simplu: Doina hotărâse deja ce urma să se întâmple. Nu avea de gând să ne ceară părerea.
Cu aproximativ două săptămâni înainte de mutare, l-a sunat pe Andrei și i-a spus, pe un ton aproape nepăsător, că își scosese locuința la vânzare.
Andrei a pus conversația pe difuzor.
— De ce ai făcut asta? a întrebat el.
Doina a râs ușor.
— Te rog, nu te preface surprins. Ce rost are să rămân eu singură aici, când voi doi o să locuiți într-o casă uriașă? Dacă stăm cu toții sub același acoperiș, cheltuielile scad, iar familia rămâne unită. Ce ar putea fi mai frumos?
Îmi amintesc și acum cum m-am uitat la Andrei. În ochii lui se vedea aceeași uimire pe care o simțeam și eu. Numai că, de data aceasta, în spatele ei apăruse ceva nou: hotărârea.
Ani întregi încercaserăm să nu o rănim pe Doina. Îi explicam fiecare lucru cu grijă, evitam cuvintele prea dure, amânam discuțiile dificile și încercam mereu să domolim atmosfera. Nu voiam să jignim pe nimeni. Numai că toată delicatețea noastră nu schimbase nimic. În mintea ei, fiecare „nu” spus politicos nu era un refuz adevărat, ci doar un „da” care încă nu ajunsese la momentul potrivit.
În seara aceea, Andrei s-a așezat în fața mea, la masa din bucătărie. A rămas o vreme tăcut, apoi m-a privit și a spus cu o voce fermă:
— Ajunge. Dacă nu punem o limită acum, mai târziu nu o să mai putem opri nimic.
În noaptea aceea am decis, împreună, să pregătim un plan care urma să schimbe totul.
Din acel moment, de fiecare dată când Doina vorbea despre mutare ca și cum toate detaliile ar fi fost deja stabilite, nu am mai încercat s-o corectăm. Nu ne-am mai consumat energia ca s-o convingem și, mai ales, nu i-am dat niciodată adresa noastră adevărată. Am lăsat-o să creadă în povestea pe care și-o construise singură. Între timp, noi ne-am văzut liniștiți de pregătirile pe care le făcuserăm cu mult înainte.
Clădirea pe care ea și-o imagina drept „vila luxoasă” în care urma să trăiască alături de noi nu era, de fapt, casa noastră. Era doar o proprietate de investiție. O cumpăraserăm prin intermediul firmei, împreună cu un alt cuplu, și plănuiam să o folosim pentru închirieri pe termen scurt și pentru cazarea unor oaspeți veniți cu treabă în oraș.
Adevărata noastră locuință se afla într-o zonă cu totul diferită. Era într-un ansamblu rezidențial privat, cu acces controlat, iar toate actele fuseseră întocmite folosind numele meu de fată și al doilea prenume al lui Andrei. Doina auzise doar expresia „casă luxoasă”, apoi, ca de obicei, completase restul după propria imaginație.
În ziua în care vânzarea apartamentului ei s-a încheiat oficial, a închiriat un camion de mutări, și-a încărcat toate lucrurile și a pornit către singura adresă pe care reușise să o afle de la un văr al lui Andrei. Ruda respectivă știa doar unde se afla proprietatea cumpărată pentru investiție.
După aproape o oră, telefonul meu a început să sune.
— Ioana! aproape că a țipat Doina. Am ajuns, dar porțile sunt închise! Codul de acces nu merge! Echipa de mutări așteaptă aici, iar voi nu sunteți nicăieri! Cum intru? Unde sunteți?